Sensul vieții

De multe ori aud la cei din jur sau văd pe rețelele de socializare oameni care afirmă că - copiii ar fi sensul vieții. Nu că nu ar fi adevărat, eu chiar cred că pentru unii oameni acesta este un adevăr și, pentru unii nu este o problemă.

Totuși acest lucru devine la un moment dat o problemă, explic imediat la ce mă refer.

Mă voi referi în special la femei dar cu siguranță există și bărbați care cad uneori în această capcană – lipsa unui sens și căutarea disperată de a acoperi acest gol creat în interior.

Naștem copii ca să dăm un sens vieții noastre.

Știu că voi fi criticată și nu voi fi înțeleasă de toți, totuși voi îndrăzni să afirm asta: ”naștem copii pentru noi, nu pentru ei”. Nu vorbesc de toți copiii de pe această lume, nu vorbesc de toți maturii care am fost cândva născuți mici de mamele noastre și totuși este vorba despre mulți.

Sunt două fenomene, care cel puțin la prima vedere par diferite, ce duc la această tendință:

1.     Pentru că nu am fost iubiți cu adevărat, îndeajuns și necondiționat de propria mamă/propriul tată, căutăm toată viața această dragoste și, la un moment dat ne dăm seama, conștient sau adesea inconștient că această dragoste ne-o poate oferi doar propriul copil. Am văzut chiar de mai multe ori un fel de ”citat” pentru femei, pe rețele care spunea astfel: ”Vrei să ai dragostea veșnică a unui bărbat – va trebui să-l naști” (tradus din rusă). Este mare tentația să aduci un omuleț care te va accepta oricum ai fi, nu te va părăsi (pentru că depinde de tine), pentru care, orice s-ar întâmpla vei rămâne unica. Pentru unii bărbați este la fel de valabil, atunci când au fost respinși de unul sau ambii părinți să caute alinare în proprii copii. Avem senzația că vrem să-i dăm ceea ce nu am primit noi acestui copil (ceea ce simbolic semnifică dragoste) când de fapt dorim să ne oferim nouă această șansă, pentru că nu vom înceta să căutăm ceea ce nu am primit la un moment important din viața proprie.

2.     Pentru că am vrea să facem ceva ca să fim importanți în această lume, să lăsăm ceva, o urmă, să dăm acestei vieți o semnificație, un sens (aceasta a doua nevoie poate fi născută din prima pentru că percepem cumva că doar fiind cu adevărat buni și importanți vom merita dragoste). Noi toți evităm să credem că la un moment dat nu vom mai fi pe acest pământ și am vrea să lăsăm măcar o amprentă că am existat, ca să ne percepem veșnici. Când după ceva timp de existență ne dăm seama că sunt mici șanse ca să fim memorați măcar și după o sută de ani încercăm să lăsăm măcar un copil, care la rândul lui va lăsa în această lume cel puțin unul. De aceea este atât de important ca acest copil să fie ”bun”, orice ar însemna acest lucru pentru fiecare familie. Astfel avem senzația că vrem bine copilului, acceptând doar binele acceptat social.

Știu că e foarte greu să acceptăm acest fapt, totuși de multe ori am vrea ca acel ceva foarte important pe care nu l-am reușit noi să-l facă sau să devină propriul nostru copil. Aici uităm despre ce are nevoie de fapt el.

După cum spuneam mai sus, nu este cazul tuturor copiilor, totuși, mai ales acum (sau poate acum am ajuns eu conștientă de asta…), când avem atâtea și atâtea metode de a crește copii ”geniali” și atât de mult se investește în ”dezvoltarea multilaterală” a copiilor asta mă sperie.

Da, copiii sunt capabili și foarte receptivi acum, ar fi păcat să nu le oferim posibilități, când acestea există mai mult ca oricând, totuși poate ne întrebăm o dată în plus: ”Pentru ce am EU nevoie ca EL să fie într-un fel sau altul?”

Dacă tot am pus accent pe probleme, ce am putea face?

În primul rând să conștientizăm anumite lucruri, chiar dacă ele par că ne fac pentru moment mai puțin valoroși, doar conștientizând putem începe să schimbăm ceva.

Să credem că suntem destul de buni și avem valoare nu doar dacă facem ceva.

Să credem că merităm dragoste pur și simplu, pentru că existăm, nu pentru succesele grandioase pe care am putea să le obținem.

Să ne oferim dragoste necondiționată noi înșine, fără a căuta în afară părintele bun și iubitor pe care niciodată nu l-am avut în realitate.

Să ne adresăm cât mai des întrebarea –”pentru ce?” atunci când vrem ceva să facem, obținem, asta ne va ajuta să conștientizăm adevăratele nevoi și să încercăm să le satisfacem sănătos.

Aștept comentarii, chiar critici la ce ai citit mai sus, mă voi bucura să te fi atins, chiar dacă un pic mai dureros. Sper ca toate căutările să ne miște măcar cu un pas spre noi înșine.

Mulțumesc pentru răbdarea de a citi până la final!

Nimeni nu ne datorează nimic

Nimeni, nici măcar cei mai apropiați oameni din viața noastră nu ne sunt datori cu nimic de fapt, când vom înțelege acest lucru vom face un mare pas înainte, un mare pas în a ne asuma responsabilitatea asupra propriei vieți, asupra ceea ce ”ni se întâmplă”.

Partenerii noștri nu sunt obligați să ne iubească, ei singuri aleg, hotărăsc, fac anumite eforturi pentru a menține dragostea pe care ne-o poartă sau, nu o fac. Atunci când noi avem așteptarea ca ei din anumit simț al datoriei ne vor rămâne loiali și vor continua să ne iubească și încercăm să le arătăm asta îi atragem într-o capcană, care numai despre dragoste nu e.

Este vorba despre CONTROL

De când eram mici am fost învățați să ”luptăm” pentru anumite semnale de dragoste și atenție, doar așa am putut supraviețui, unii dintre noi, în condiții aș spune eu – extreme. Chiar dacă acum, la maturitate unii dintre noi încearcă să scape de anumite complexe, frici, dependențe care par absurde și care aduc doar prejudicii, la un moment dat, a fi complexat, fricos, a arăta dependența față de unul sau ambii părinți era unica modalitate de a supraviețui.

Am preluat modele care, deși par slabe la prima vedere (de ex. tendința de a ne victimiza) ne ajutau să controlăm situația, subconștient desigur, pentru a supraviețui.

Iar mai târziu, vom fi îndatorați față de părintele care s-a jertfit pentru noi, față de care desigur ne simțim vinovați (că nu l-am salvat, că nu l-am iubit îndeajuns, că ne-am născut – dacă nu eram noi, copilul/copiii, poate că părintele avea să divorțeze…). Nu simțim dragoste, nu pentru că nu ar fi normal și firesc să fie, ci pentru că aceasta este ascunsă undeva sub foarte multe emoții negative amestecate și foarte încâlcite. De fapt ca să nu doară nu mai simțim nimic și apare ea – SFÂNTA DATORIE, de aceea a fost o perioadă foarte la modă să ne împotrivim cuvântului TREBUIE, era un început de trezire din această transă socială.

A fi dator, sau a simți că o anumită persoană ne este datoare înseamnă a ne lega prin unicul lucru care ni se permite la moment – vinovăția (la nivel de instituții mai largi decât familia, dar uneori și în familie se mai adaugă și frica, acestea devin un amestec care încătușează de-a binelea).

Când mă simt dator mamei sau tatei sau copilului oricât aș face nu este îndeajuns ca să mă elibereze de datorie și devin din ce în ce mai vinovat. La toate aceste lucruri se mai adaugă și mesaje directe sau indirecte ca să nu cumva să scap din cătușe (”am făcut atâtea pentru tine, cum îndrăznești să-mi faci asta!”, ”eu îți doresc doar fericirea, de aceea am lucrat atât de mult toată viața plus am răbdat și nu am divorțat”, sau pur și simplu ca să ne simțim datori cu atenție persoana se îmbolnăvește în lipsa ei).

La rândul nostru preluăm multe din aceste metode de control pentru a arăta cât de mult vrem și avem nevoie de atenție și afecțiune (măcar așa o putem primi, măcar în această formă, pretinzând că anumite persoane ne-ar datora ceva). Iar povestea se repetă, fără a avea un final fericit ca poveștile obișnuite.

Legăturile care se formează pe această cale sunt de foarte proastă calitate, interacțiunile sunt pline de resentimente și ne scurg de energie. Fiind crescuți într-un mediu care a fost mai mult sau mai puțin expus legilor DATORIEI formăm relații care sunt construite în mare parte la fel (chiar dacă evităm să repetăm greșelile părinților). Fără să vrem și să avem intenții negative, iubind copiii mai mult forțat (oferindu-le mai mult și de fapt altceva decât au nevoie cu adevărat) pentru a le arăta că suntem părinți buni (măcar acum putem fi buni în ceva, când avem proprii copii), transmitem mai departe propria noastră traumă.

Ce-i de făcut?

Nu este un răspuns foarte simplu, pentru că datele problemei sunt de generații, dar nici fără speranțe nu este.

Mai întâi ar fi bine să CONȘTIENTIZĂM că nimeni nu ne este dator cu nimic, nu e atât de simplu cum pare, dar e posibil. Acest lucru se poate începe cu momentele în care ne prindem la ideea că suntem supărați (începem cu supărările mici și recente) pe cineva. Orice ar fi făcut acea persoană să ne adresăm întrebările:

1.                   Ce m-am așteptat să facă/ cum mă așteptam să se comporte?

2.                   Ce anume nu a făcut după părerea mea (căror standarde proprii nu a corespuns)?

3.                   Ce nevoie de a mea nu a satisfăcut?

4.                   Chiar era de datoria lui să o facă?

5.                   Cum mă aștept eu ca el să se schimbe ca răspuns a supărării mele?

Nu vă grăbiți să răspundeți, fiți atent/ă la ce simțiți în corp și ce gânduri vă vin după fiecare întrebare.  Care întâmpină cea mai mare împotrivire interioară?

Din aceste întrebări va fi mult mai clar care sunt nevoile pentru care încercați din răsputeri să controlați persoana, dacă ați găsit careva din acele nevoi, adresați-vă următoarele întrebări:

1.                    Această persoană este unica în această lume care ar putea să vă ajute la satisfacerea acelei nevoi?

2.                    Este gata/capabil/are dorința să o facă?

3.                    Care mai sunt modalitățile prin care pot să ”cer” anumite lucruri în afară de a plasa capcana vinovăției între noi?

4.                    Cum pot reacționa diferit atunci când nu primesc un răspuns pozitiv?

După o perioadă de conștientizare a anumitor mecanisme ne este mai ușor și o facem mai repede, chiar automat la o etapă de dezvoltare. Ne dăm seama când și cum ne sunt impuse anumite „Datorii” și putem să ne scuturăm de ele. Începem să ne permitem să simțim diverse lucruri, nu doar pozitive și înțelegem că e mai distructiv să ne ascundem în reguli sociale care ne obligă decât să facem alegeri conștiente, deși negative la prima vedere (aici mă refer că putem rări vizitele la o persoană care încearcă să ne facă să ne simțim prost, la a ne permite să simțim furie, la a spune stop unor lucruri pe care le permiteam mai demult).

Este doar un început, totuși dacă sunteți gata să începeți de aici măcar, cu siguranță următorii pași se vor arăta. Drumul spre libertate merită riscul, iar dragostea nu are cum să apără în condițiile de colivie.

Te invit să comentezi pentru a exprima dacă ești sau nu de acord cu cele scrise și pentru a împărtăși cu noi dacă ai avut anumite conștientizări.

Mulțumesc pentru răbdarea de a citi până la final!