Nimeni, nici măcar cei mai apropiați oameni din viața
noastră nu ne sunt datori cu nimic de fapt, când vom înțelege acest lucru vom
face un mare pas înainte, un mare pas în a ne asuma responsabilitatea asupra
propriei vieți, asupra ceea ce ”ni se întâmplă”.
Partenerii noștri nu sunt obligați să ne iubească, ei
singuri aleg, hotărăsc, fac anumite eforturi pentru a menține dragostea pe care
ne-o poartă sau, nu o fac. Atunci când noi avem așteptarea ca ei din anumit
simț al datoriei ne vor rămâne loiali și vor continua să ne iubească și
încercăm să le arătăm asta îi atragem într-o capcană, care numai despre
dragoste nu e.
Este vorba despre CONTROL
De când eram mici am fost învățați să ”luptăm” pentru
anumite semnale de dragoste și atenție, doar așa am putut supraviețui, unii
dintre noi, în condiții aș spune eu – extreme. Chiar dacă acum, la maturitate unii
dintre noi încearcă să scape de anumite complexe, frici, dependențe care par
absurde și care aduc doar prejudicii, la un moment dat, a fi complexat, fricos,
a arăta dependența față de unul sau ambii părinți era unica modalitate de a
supraviețui.
Am preluat modele care, deși par slabe la prima vedere
(de ex. tendința de a ne victimiza) ne ajutau să controlăm situația,
subconștient desigur, pentru a supraviețui.
Iar mai târziu, vom fi îndatorați față de părintele
care s-a jertfit pentru noi, față de care desigur ne simțim vinovați (că nu
l-am salvat, că nu l-am iubit îndeajuns, că ne-am născut – dacă nu eram noi,
copilul/copiii, poate că părintele avea să divorțeze…). Nu simțim dragoste, nu
pentru că nu ar fi normal și firesc să fie, ci pentru că aceasta este ascunsă
undeva sub foarte multe emoții negative amestecate și foarte încâlcite. De fapt
ca să nu doară nu mai simțim nimic și apare ea – SFÂNTA DATORIE, de aceea a
fost o perioadă foarte la modă să ne împotrivim cuvântului TREBUIE, era un
început de trezire din această transă socială.
A fi dator, sau a simți că o anumită persoană ne este
datoare înseamnă a ne lega prin unicul lucru care ni se permite la moment –
vinovăția (la nivel de instituții mai largi decât familia, dar uneori și în
familie se mai adaugă și frica, acestea devin un amestec care încătușează de-a
binelea).
Când mă simt dator mamei sau tatei sau copilului
oricât aș face nu este îndeajuns ca să mă elibereze de datorie și devin din ce
în ce mai vinovat. La toate aceste lucruri se mai adaugă și mesaje directe sau
indirecte ca să nu cumva să scap din cătușe (”am făcut atâtea pentru tine, cum
îndrăznești să-mi faci asta!”, ”eu îți doresc doar fericirea, de aceea am
lucrat atât de mult toată viața plus am răbdat și nu am divorțat”, sau pur și
simplu ca să ne simțim datori cu atenție persoana se îmbolnăvește în lipsa ei).
La rândul nostru preluăm multe din aceste metode de
control pentru a arăta cât de mult vrem și avem nevoie de atenție și afecțiune
(măcar așa o putem primi, măcar în această formă, pretinzând că anumite
persoane ne-ar datora ceva). Iar povestea se repetă, fără a avea un final
fericit ca poveștile obișnuite.
Legăturile care se formează pe această cale sunt de
foarte proastă calitate, interacțiunile sunt pline de resentimente și ne scurg
de energie. Fiind crescuți într-un mediu care a fost mai mult sau mai puțin
expus legilor DATORIEI formăm relații care sunt construite în mare parte la fel
(chiar dacă evităm să repetăm greșelile părinților). Fără să vrem și să avem
intenții negative, iubind copiii mai mult forțat (oferindu-le mai mult și de
fapt altceva decât au nevoie cu adevărat) pentru a le arăta că suntem părinți
buni (măcar acum putem fi buni în ceva, când avem proprii copii), transmitem
mai departe propria noastră traumă.
Ce-i de făcut?
Nu este un răspuns foarte simplu, pentru că datele
problemei sunt de generații, dar nici fără speranțe nu este.
Mai întâi ar fi bine să CONȘTIENTIZĂM că nimeni nu ne
este dator cu nimic, nu e atât de simplu cum pare, dar e posibil. Acest lucru
se poate începe cu momentele în care ne prindem la ideea că suntem supărați (începem
cu supărările mici și recente) pe cineva. Orice ar fi făcut acea persoană să ne
adresăm întrebările:
1.
Ce m-am așteptat să facă/ cum mă așteptam să se comporte?
2.
Ce anume nu a făcut după părerea mea (căror standarde proprii
nu a corespuns)?
3.
Ce nevoie de a mea nu a satisfăcut?
4.
Chiar era de datoria lui să o facă?
5.
Cum mă aștept eu ca el să se schimbe ca răspuns a supărării
mele?
Nu vă grăbiți să răspundeți, fiți atent/ă la ce
simțiți în corp și ce gânduri vă vin după fiecare întrebare. Care întâmpină cea mai mare împotrivire
interioară?
Din aceste întrebări va fi mult mai clar care sunt
nevoile pentru care încercați din răsputeri să controlați persoana, dacă ați
găsit careva din acele nevoi, adresați-vă următoarele întrebări:
1.
Această persoană este unica în această lume care ar putea să
vă ajute la satisfacerea acelei nevoi?
2.
Este gata/capabil/are dorința să o facă?
3.
Care mai sunt modalitățile prin care pot să ”cer” anumite
lucruri în afară de a plasa capcana vinovăției între noi?
4.
Cum pot reacționa diferit atunci când nu primesc un răspuns
pozitiv?
După o perioadă de conștientizare a anumitor mecanisme
ne este mai ușor și o facem mai repede, chiar automat la o etapă de dezvoltare.
Ne dăm seama când și cum ne sunt impuse anumite „Datorii” și putem să ne
scuturăm de ele. Începem să ne permitem să simțim diverse lucruri, nu doar
pozitive și înțelegem că e mai distructiv să ne ascundem în reguli sociale care
ne obligă decât să facem alegeri conștiente, deși negative la prima vedere (aici
mă refer că putem rări vizitele la o persoană care încearcă să ne facă să ne
simțim prost, la a ne permite să simțim furie, la a spune stop unor lucruri pe
care le permiteam mai demult).
Este doar un început, totuși dacă sunteți gata să
începeți de aici măcar, cu siguranță următorii pași se vor arăta. Drumul spre
libertate merită riscul, iar dragostea nu are cum să apără în condițiile de
colivie.
Te invit să comentezi pentru a exprima dacă ești sau
nu de acord cu cele scrise și pentru a împărtăși cu noi dacă ai avut anumite
conștientizări.
Mulțumesc pentru răbdarea de a citi până la final!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu