Despre iluzii și curaj
Mă gândeam să scriu un articol despre curajul de a
merge la psiholog/psihoterapeut, dar îmi dau seama că se referă nu doar la această
situație, fenomenul pe care vreau să-l
abordez aici.
Despre iluzii:
Din păcate ne este foarte greu să privim adevărul în
față, nu pentru a fi cruzi și nemiloși cu noi înșine ci pentru a VEDEA ce se
întâmplă de fapt cu viața noastră.
Avem un venit
care nu ne satisface (poate este vorba doar de mine, dacă este așa, mă scuzați!),
dar visăm fără a face nimic pentru venitul ”pe care îl merităm”.
Avem multe goluri în sfera abilităților dar nu ni se
întinde mâna să căutăm cursuri sau mentori, să cumpărăm o carte în plus, să
învățăm la urma urmei gratuit pe cât e posibil ceea ce ne interesează.
Relațiile cu familia (fie ea de origine sau pe care am
creat-o noi) lasă și ele de dorit, pentru că nu facem tot ce ține de noi dar
nici nu avem prea mult curaj să cerem ceea de ce avem nevoie.
Timpul liber? Există oare un timp liber suficient de
plăcut și revigorant încât să ne amintim de el cu drag?
Relațiile cu prietenii? Eu sper că aici stăm mai bine
și nu ne limităm la a ne plânge despre domeniile de mai sus când ne vedem cu
amicii.
Dar sănătatea? O urăm doar când consumăm lichide care
doar despre sănătate nu sunt sau mai facem ceva pe lângă?
Nu, nu încerc să fiu negativistă, din contra, încerc
să ies din anumite iluzii.
Ne bălăcim în iluzia că la un moment dat, ca premiu pentru
că am suferit prea mult în viață, totul se va schimba de la sine, ca prin
minune.
Serios? Adică cei care s-au chinuit îndeajuns vor
ajunge în rai, da?
Nu că nu am merita, nu, din contra, tocmai pentru că
merităm deja să ne mișcăm o dată fundu din rahatul în care ne bălăcim și să ne
construim o realitate acceptabilă, să ne asumăm acea realitate.
Este ca și cum am trăi în rahat dar nu am avea curajul
să recunoaștem asta și mai atârnăm niște perdeluțe ca să fie suportabil, ca să
ne fie și mai greu să ieșim din el, că deja ne este drag…
Ca să ieșim e nevoie să recunoaștem mai întâi, să ne
uităm la viața noastră direct, fără ochelari de orice gen, fără filtre…
Mai apoi să vedem care erau resursele cheltuite pentru
”perdeluțe” ca în final, împinși de disconfort, să ieșim.
Este despre curaj să ne așezăm (singuri sau în terapie),
să vedem ce vârstă avem, care au fost visele noastre, care au fost fricile (la
fel ale noastre, nu ale părinților/strămoșilor…), care dintre ele au apărut în
viața noastră și care nu vor apărea deja niciodată.
Este despre curaj să descoperim că unele drumuri
urmate deja departe nu ne duc spre fericire ci din contra.
Este despre curaj să descoperim că nimic din ce facem
nu este DESPRE NOI cu adevărat.
Este despre curaj să vedem că relația în care suntem
nu este ca a părinților (că așa ne-am propus), dar nici mai bună nu este.
Este despre curaj să conștientizăm ce se întâmplă în
mintea noastră și să observăm cum ne creăm în fiecare zi capcane singuri.
Și multe alte descoperiri sunt posibile când avem
curaj să privim mai atent, fără baghete magice, la propria viață.
Este ca și cum te-ai reîntoarce la acea răscruce, cu
ani și ani în urmă și ar trebui să faci anumite alegeri din nou. Pe de o parte
ȘTII deja ce ai trăit și asta nu mai poți schimba, pe de altă parte, fără să te
întorci în acest punct, de analiză a propriilor valori vei urma automat calea
care este despre bălăceală, știm noi unde…
Dar ca să te întorci acolo, este nevoie de foarte mult
curaj – ca să renunți la toată distanța parcursă.
Din acel punct, după ce ai renunțat la valori false,
în care ai investit prea scump – viața ta, poți să schimbi cursul, dar nu e
ușor deloc.
De aceea mulți oameni mai degrabă își cumpără
perdeluțe și poate mai aduc aici, în ceea ce se bălăcesc și câte un buchet de
flori, ca să fie rahatul mai frumos…
Felicitări dacă ai avut curaj să citești până la
final!
E un început, neplăcut dar bun, de conștientizare.
