Când suntem furioși/supărați pe cineva

Dezamăgire…

Amar pe suflet din cauza unui lucru care nu a fost realizat (sau nu l-am realizat noi înșine), care s-a terminat și nu va mai fi niciodată…

Tristețe profundă…

Doliu pentru un om, o relație, un moment, timpul pierdut, șansele de apropiere, pentru ce ar fi putut fi dacă…

De curând mi-am dat seama de un lucru important: uneori suntem furioși/nervoși/iritați pe o persoană care ne-a dezamăgit așteptările. Dar în spatele furiei este altceva de fapt. Chiar dacă el/ea pare cel mai vinovat om din lume, chiar dacă anume el/ea pare că a greșit și ne supărăm cât reușim noi de tare, este altceva la mijloc. Dincolo de supărare este o tristețe profundă care doare prea tare ca să fie activată/manifestată ACUM. Este pur și simplu mai ușor să găsim muuuuuuuulte motive ca să ne supărăm decât să acceptăm că așa se întâmplă în viață (să ne despărțim, să ne îndepărtăm, să nu fim persoana aleasă, cei apropiați să nu corespundă așteptărilor noastre…).

Suntem furioși atunci când este posibil să schimbăm lucrurile, când prin forță putem obține ceva, când mai sunt șanse… În momentul în care nu mai sunt șanse, este greu să acceptăm că nu se mai poate face nimic și suntem furioși, ca și cum am putea schimba ceva, ca și cum stă în puterile noastre. Este mult mai greu să ne asumăm neputința (da, nu suntem atotputernici!) decât să căutăm vinovați.

Încă un lucru important de menționat aici este faptul că furia este îndreptată în exterior, în momente în care ar fi dificil să ne-o asumăm. Toată avalanșa de emoții negative este direcționată spre acea persoană care ne-a provocat toată această durere, cel puțin așa credem. La moment ne este dificil să admitem că sunt emoțiile noastre, că sunt în noi, chiar dacă sunt îndreptate spre exterior, acestea ne aparțin. Asta pentru că percepem că nu am fi destul de buni dacă avem emoții negative, iar în aceste momente este important să rămânem cât de cât buni, în proprii ochi. Faptul că ni s-a întâmplat ceva negativ ne face să ne simțim neputincioși și vulnerabili, deci nu îndeajuns de buni pentru a primi dragoste. Ne simțim iar și iar ca și cum nu am merita ceea ce vrem atât de mult – să fim acceptați. Asta ne întristează profund și dezamăgirea simțită (față de propria persoană) este insuportabilă, așa că începem să proiectăm propriile emoții negative (în acest caz de dezamăgire) pe celălalt, ca să reușim să ne păstrăm cât de cât o imagine de oameni buni în propria percepție. Astfel noi devenim buni iar celălalt merită toată avalanșă de furie pentru că brusc a devenit rău.

Aici sunt două lucruri importante:

1.                      Să observăm cum împărțim lumea în buni și răi, cum percepem oamenii ca fiind pe jumătate, fără a observa într-un moment anumit cealaltă parte, întunecată sau luminoasă. La fel cum ne asumăm nouă cealaltă jumătate (dacă el/ea este 100% bun/ă eu sunt 100% rău/rea deci nu merit dragostea, dar pentru mine asta este insuportabil și voi face tot ce pot ca să schimb lucrurile exact invers).

2.                      Să observăm cum facem să nu ne iubim cu părți negative în interior, cum respingem în noi părțile întunecate și atunci când percepem că am fi respinși proiectăm aceste părți pe cel care a făcut-o. Este cu siguranță un mecanism care vine din copilărie, dar oare mai suntem copii ca să repetăm acest joc? Oare mai este nevoie să fim doar buni ca să merităm dragoste?

În momentul în care vom conștientiza aceste lucruri, ne vom trezi că în spatele acestor emoții îndreptate spre altul, este multă durere. Durere că nu am reușit anumite lucruri cu adevărat importante în relații, durere că a trecut prea mult timp, durere că lucrurile sunt așa cum sunt, că nu mai putem întoarce nimic, că nu mai sunt posibile lucruri pe care le doream, că nu am reușit să spunem sau să facem atâtea…

Doar trecând prin aceste conștientizări, simțind tot ce era de simțit, observând, putem trece cu adevărat mai departe, putem face loc pentru alte emoții proaspete, alte relații, cu aceleași persoane dacă este posibil (sau în unele cazuri anume acum este posibil să ne despărțim de ele cu adevărat) sau cu altele.

Iar aici cu siguranță nu vorbesc doar despre relații de cuplu, ci mai degrabă orice relații care implică multe resentimente.

Sper să fie cât mai clar la ce mă refer în acest articol, când eu am înțeles aceste lucruri mi-a fost mult mai ușor să conștientizez și să accept, de aceea m-am gândit că ar fi util și pentru voi.

Dacă sunt neclarități voi fi bucuroasă să răspund la întrebările din comentarii.

Să vă fie cu folos!

Am încredere!

Sunt unele ședințe de consiliere/psihoterapie în care mă gândesc: ”Wow, câtă putere, răbdare și curaj are acest om din fața mea!” Uneori noi, psihologii, auzim atât de multe grozăvii de ai zice că ar trebui să ne distrugem de la cele auzite, dar se întâmplă invers, ne umplem cu și mai mult respect pentru oameni.

Când vezi un om care a trecut prin atâtea și e viu, mai mult, este cât se putea de bine în situația lui, merge mai departe, caută să se ajute pe sine, îți dai seama că potențialul uman și dorința de supraviețuire sunt extraordinar de mari. Uneori îmi amintesc de filmele de acțiune la care mă uitam în adolescență unde eroul era lovit de nenumărate ori și încă mai putea să se ridice și să lupte. Atunci îmi ziceam că este imposibil, că sunt povești, acum îmi dau seama că de fapt, psihologic chiar avem o capacitate enormă de recuperare/supraviețuire. În momente când aud prin ce trece persoana din fața mea, pur și simplu sunt copleșită de admirație și respect. Deși această persoană încă nu se vede capabilă de multe, încă nu știe că merită acea admirație, încă nu crede că se poate vindeca, că poate fi fericită din nou (sau, în unele cazuri pentru prima dată), eu văd asta și mă bucur. Este atât de important pentru noi să vedem acest potențial și să avem încredere că undeva adânc, sunt ascunse multe resurse, chiar înainte ca persoana din față să recunoască că ar fi ceva mai mult decât suferința de acum. Este ca și cum, pe canapea, alături de cel/cea care acum suferă, ar fi un el/ea din viitor, integru, ”crescut”, echilibrat și acceptându-se.

Îmi aduc aminte când încurajam copiii cu care am lucrat spunându-le: „Mai încearcă o dată, tu poți, știu că poți!” și era adevărat, știam că pot, credeam pur și simplu în acest lucru. Era la fel despre a vedea acel potențial, a crede că prăpastia între cel care acum suferă și potențialul acestuia este posibil de trecut prin munca împreună.

Când mi se spune ceva care seamănă cu: „am trecut prin atâtea deci sunt un ratat” eu nu încerc să comentez dar știu sigur că faptul că persoana a TRECUT prin atâtea, deci a IEȘIT din ele, este dovada că nu este nici pe departe ratată, ci din contra.

Am încredere că fiecare din noi este capabil de multe, chiar mult mai multe decât ne-am fi putut imagina.

Am încredere!

Alegi să te schimbi tu, sau aștepți furtuni în propria viață?

Sunt momente în viață în care suntem pur și simplu zdruncinați de ce se întâmplă, parcă ne-ar scutura cineva ca să ne trezim, ca să privim la propria noastră viață și să VEDEM dacă ne place ce avem în ea. În aceste momente unele din emoțiile blocate demult pur și simplu se revarsă și ne copleșesc. Dacă evenimentele sunt îndeajuns de intense, nu vom putea controla propriile trăiri și emoții, acestea vor ieși șuvoi. În aceste momente se află ascunsă o comoară enormă – este ca și cum ne-am rupe în două ca mai apoi să avem șansă să ne lipim la loc mult mai armonios. Doare, da, știu, nu ne dorim să avem astfel de momente, mai ales că riscăm să nu reușim să ne lipim la loc mai armonios. Dacă se ajunge totuși aici înseamnă că altfel nu se putea, sau am tot evitat sau amânat să demarăm cu proprie voință procesul de ”punere la loc”. Este ca și cum ai fi o casă făcută nu foarte bine, cu goluri undeva aproape de temelie, cu pereți nu foarte drepți și siguri. Îți este frică să nu cumva să cadă și adaugi proptele, cârpești pe unde și unde, o păzești cum poți, este casa ta, îți este dragă așa cum este. Gândul de a o face de la 0 ți se pare prea îndrăzneț dar și cu multe costuri care crezi tu că nu se merită. Dacă vei observa ce șansă au acele câteva furtuni extreme din viața ta ca, după ce îți revii un pic să o reconstruiești, vei fi recunoscător furtunilor. Dacă însă te vei bate cu furtuna, o vei da în judecată (pare absurd nu? totuși des facem asta când anumite circumstanțe devin furtună pentru noi…), vei sta pur și simplu fără casă, sau o vei reconstrui la fel de necalitativ și fără a te gândi prea mult la găurile rămase în pereți, resemnându-te în fața riscurilor ca furtuna să reapară, experiența nu te va învăța mare lucru. La fel un risc ar fi să încerci să faci ceva ca să salvezi situația ÎN TIMPUL FURTUNII. Nu are sens și este și riscant, în timpul furtunii ar trebui să stai cuminte și să aștepți, având grijă de tine, atât. După care poți plânge după pierderi, poți să ceri ajutor pentru un proiect mai bun, te poți odihni un pic. Dar reconstrucția va fi totuși treaba ta, vei putea primi ghidare, totuși piatra va fi vechile experiențe, proprii, doar că aranjate diferit deja. Experiențele străine nu se potrivesc, te poți uita la casele din jur ca să înțelegi ce ai vrea să înveți, dar nu vei putea potrivi în proprii pereți experiențe străine, oricât ar părea acestea de frumoase.

Pentru că acele case, străine, pot servi doar ca un fel de desen frumos, cărămizile sunt însă părți din tine, nu se pot împrumuta. Sunt sigură că știi oameni care mai tot timpul sunt în reparație, după vreo furtună, tot neacceptând să-și facă o casă bună, în sfârșit. Sunt unii care au bună și sigură o parte a casei, alta fiind tot timpul aproape de a se dărâma. Sper că ai înțeles deja că deși ne obosesc, ne derutează și ne fac să ne simțim confuz, furtunile sunt bune, cel puțin pentru a ne trezi și pune pe treabă. Așa suntem noi oamenii de obicei, până nu ne scutură ceva, trăim pe jumătate adormiți…

Prima doză de frustrare

În anul care a început îți doresc frustrare!

Da, ai citit bine și nu, nu este o glumă, totuși…

Îți doresc nivelul POTRIVIT de frustrare pentru a face schimbări, pentru a crește, pentru a face ceea ce vrei de fapt.

De ce?

Pentru că fără a fi destul de frustrați nici măcar nu am merge dimineața la baie.

Nu am avea nimic din ce avem, nu am fi nimic din ce suntem dacă ar fi DE LA SINE toate bune și frumoase.

Dacă ar fi totul extrem de simplu nu am depune nici un EFORT.

Totuși pentru a face o lume (viață, condiții, serviciu, relații…) mai bună, este nevoie să ne luăm avânt din ceea ce este, iar ceea ce este ar trebui să frigă destul.

Da, sunt și unele lucruri plăcute spre care mergem, cu entuziasm, cu ardoare, fără să fie neapărat o situație dificilă la mijloc, de exemplu o vacanță dorită, o poziție profesională și socială înaltă. Dar oare când ai setat un asemenea obiectiv, nu ai fost măcar un pic frustrat că nu-ți poți permite X sau Y? Oare când ai dorit o relație frumoasă erai mulțumit/ă de relația pe care o ai?

Frustrarea nu trebuie să fie exagerată, nu este neapărat ca situația actuală să fie percepută catastrofal ca să te miște (uneori ne trezim doar la intensitate maximă, totuși în general perceperea unei situații grave ne blochează mai mult).

 Eu de ex., îmi aduc aminte multe momente când ceva nu mergea, de ceva timp și îmi ziceam ”Gata, ajunge, vreau să schimb lucrurile ca să meargă mai bine!” dar nu-mi amintesc să fi mers ceva și să mă apuc de treabă pentru a schimba…

Așa cum mușchii se atrofiază atunci când nu sunt mișcări, tot așa noi nu avem cum să ne dezvoltăm când nu avem obstacole, când locul în care stăm este călduț, când nu sunt nevoi care pur și simplu ne împing spre înainte.

De aceea, acum când toate sărbătorile de început de an sunt deja trecute, când toată iluzia despre minuni și scopuri care se vor auto-realiza a trecut (sper!), îți urez FRUSTRARE ÎN DOZE POTRIVITE!

Este mult mai real, este ceea ce te poate împinge, pentru că… frige.