Ce se întâmplă de fapt la ședințele cu psihologul

Atunci când un client vine la psiholog este ca și cum acesta ar aduce cu sine o grămadă de cuburi sau piese de lego. El spune: ”nu-mi place casa mea (realitatea pe care mi-am construit-o și în care trăiesc), este un haos total, vreau altă casă (realitate)!”

De fapt ceea ce se întâmplă în continuare în ședințe este rearanjarea pas cu pas a acelor cuburi, astfel încât clientul să se simtă confortabil cu ele, în ele… Acest proces se face împreună, pas cu pas, cu verificarea reacției interne după fiecare schimbare a pieselor. Este necesară privirea psihologului dar și multă încredere din partea clientului, este necesară implicarea fiecăruia.

Mai întâi se aranjează o cameră, în care clientul se simte în siguranță și destul de puternic, aici acesta este liniștit, împăcat. După ceva timp apar și altele, una câte una. Cuburile par acum mai puțin amenințătoare, ca simple cuburi. Clientul învață să aleagă când vrea să se refugieze în camera sigură și când are curaj să le exploreze pe cele încă aflate în haos. Învață să construiască singur, vine doar după confirmări că o face bine.

Cu timpul (și munca) grămada de cuburi devine din ce în ce mai asemănătoare cu o casă, poate nu neapărat finisată, dar în care este clar unde și ce este, în care clientul se simte LA EL ACASĂ.

Sunt interesante aici 2 lucruri, care poate nu sunt conștientizate la început:

1.                Cuburile sunt ale clientului! Chiar dacă asta e greu de crezut, uneori greu de acceptat, dar resursele sunt și au fost întotdeauna în interior.

2.                Reconstruirea o face doar clientul, psihologul nici măcar nu atinge cuburile ci ajută prin întrebări și uneori prezentarea viziunii proprii asupra acestor cuburi, prin tehnici care doar înlesnesc  conștientizarea a ceea ce este și a ceea ce se dorește.

Uneori lucrurile par atât de simple încât clientul poate să se certe pe sine că nu și-a dat seama, dar e firesc să avem nevoie de o privire proaspătă și antrenată din exterior. Uneori cuburile sunt prea aproape de ochii proprii ca să ne dăm seama la ce perete s-ar potrivi.

Îmi place enorm de mult să descopăr fiecare ”casă” să văd cum devine din ce în ce mai confortabilă pentru proprietar, este un cadou neprețuit pentru munca depusă.

Cine e de vină?

Vă invit să atingem iar această temă – cine naiba e de vină?

Am tot dat vina pe părinți, apoi dacă ne gândim bine și ei nu au fost mai fericiți, nu-i așa? Poate părinții lor adică buneii noștri? Nu, ei și mai greu au dus-o (mai ales cei născuți până prin  anii 40, ai mei de ex mult înainte de asta s-au născut). Atunci cu siguranță societatea bolnavă, sau cum ne mai place să spunem noi – SISTEMUL.

Ehhhhhhh! Dar oare cine o fi acest sistem?

Când eram copil, la țară, aveam o vecină bătrână care trăia singură și unica ei grijă era când și cu cât va crește pensia. Avea acea bătrânică o gândire cel puțin foarte… interesantă. Printre multe alte lucruri pe care le percepea ”interesant” era și conceptul de stat. Pentru ea statul era o persoană/un personaj aproape mitică care era dator să-i dea să-i facă sa-i… dreagă. Când întrebam cine-i statul ea mă privea mirată și îmi zicea:

-          Cum cine-i? Eu nu țin minte cum îl cheamă sau cum îi cheamă pe ei toți dar parcă pe ei i-am votat.

Iar când ceream explicații și detalii bătrânica devenea confuză pentru că, cred eu, ceea ce era în mintea ei după cuvântul stat era un fel de balaur cu nu știu câte capete (sigur ale politicienilor pe care nu-și amintea cum îi cheamă și sigur nu arătau foarte clar), cu o putere enormă care era dator cu fericire și multe alte lucruri. Acest ”stat” avea multe funcții și împuterniciri și totuși rămânea crud și rece la cererile rostite doar pentru vecini ale bătrânei.

Cu siguranță statul e de vină, pentru tot și pentru toate. Acum îi spunem ”sistem” dar imaginea din mintea noastră nu s-a schimbat esențial – rămâne neclară, aduce confuzie și frustrare, are multe funcții și e vinovat pentru tot și toate (dacă este să răscolim adânc)…

Dacă avem învățământ care nu corespunde nevoilor e de vină sistemul, dacă avem infractori e de vină sistemul, dacă suntem corupți e de vină sistemul și dacă suntem nefericiți e de vină… ați ghicit – la fel –sistemul!

Dar oare cine e sistemul? Oare de ce acest ”balaur” ne tot face probleme și devine vinovat de tot ce se întâmplă în ”dormitorul” nostru?

Cred eu că vinovăția este un concept cu care ar trebui să facem cunoștință mai îndeaproape, asta pentru că, nu vom putea vindeca dacă nu-i înțelegem mecanismele și nu facem ceva cu fenomenul.

De când eram mici am fost învinovățiți pentru anumite emoții negative ale celor din jur (dacă nu acasă la grădiniță, dacă nu de către părinți de către alte persoane importante pentru noi). Iar dacă nu ni s-a spus direct fraze de genul ”cum ai putut să-ți faci frățiorul să plângă iar”, ni s-a comunicat mai apoi solemn că de dragul nostru cineva s-a jertfit pentru noi. Știu că pentru unii dintre noi rușinea era un sentiment indus mai des pentru a fi controlați, doar că acestea două nu sunt departe una de alta – transmit un mesaj asemănător – ai încălcat ceva și deci cineva suferă din cauza ta (vinovăție) și/sau ceva nu e în regulă cu tine, ești cumva ”stricat” (rușine). Este vorba despre reguli sociale pe care le tot învățăm și dacă ele sunt încălcate, cu sau fără voie, TREBUIE să ne simțim vinovați și sau rușinați. Este un instrument de control la care au apelat buneii noștri și care și pentru noi a devenit, din păcate, unul preferat.

Dar oare ne este încă de un real folos?

Eu zic că nu!

Pentru că îl interiorizăm și ne tot învinovățim toată viața pentru lucruri care chiar nu au fost în controlul nostru sau dacă au fost nu am reușit să le facem mai bine de atât. Pentru că atunci când devine prea greu de suportat vocea internă care ne pedepsește mereu, căutăm ”balauri” în exteriori, fie ei părinții, vecinii de sus, sistemul sau învățătoarea propriilor copii. Aici mă refer la faptul că jocul intern dea vinovatul și acuzatorul se proiectează în afară și îmbrăcăm ba rolul unuia ba al celuilalt. Mai vine neapărat și un salvator sau devenim noi unul dar aceasta este o temă pe care o puteți studia singuri din surse directe (dacă sunteți interesați puteți căuta mai multe date despre triunghiul dramatic). Mă refer și la faptul că nu avem cum să preluăm scenariul în exterior până când nu avem în interior rolurile și ”povestea”.

Ce vă propun?

Să încetăm să mai căutăm vinovatul!

Pentru că, după cum spunea Christophe Andrè în ”Și nu uita să fii fericit” psihologia nu este doar despre a căuta cauzele ci și despre ”bine și, ce-i de făcut?” adică despre a găsi soluții după ce am aflat cine e de vină.

Să ne asumăm responsabilitatea tocmai pentru că suntem destul de maturi (sper eu) pentru a ne deveni și mamă și tată nouă înșine și pentru a ne fi părinți pe cât se poate de buni și de înțelegători (aici fiecare înlocuiește cu adjectivul care i-a lipsit părintelui/sistemului…).

Mulțumesc pentru timpul acordat lecturii!

Viața e o luptă?

De fiecare dată când aud pe cineva spunând că viața e o luptă mă întristez. Nu pentru că nu are dreptul să creadă în propriul adevăr, nu pentru că lupta ar fi ceva rău în toate cazurile ci din alte motive. Pentru că atunci când există o luptă, oricare ar fi aceasta, există cei care pierd și, pe termen lung, cei care acum sunt ”învingători” pierd și ei. Asta pentru că în orice gen de lupte, fie ele interne, externe, scopul este ca una dintre părți să se dovedească a fi puternică iar cealaltă slabă, cea puternică să fie recunoscută ca fiind corectă iar partea slabă să-și recunoască ”incorectitudinea”. Interesant este că ambele părți se tem de înfrângere, ambele au fost la un moment dat slabe și nu mai vor asta.

Când suntem înfrânți de viață, oare cu cine ne-am luptat?

Când părți separate din noi se bat între ele, cine are de câștigat, dar de pierdut?

Gândul că ne luptăm tot timpul, zicem noi că ne face să ne simțim mai puternici, să fim motivați să continuăm, dar oare este așa?

Amintiți-vă cât de umilit vă simțeați când erați mici și nu puteați riposta la insultele sau jignirile celor mai mari. Atunci răzbunarea vi se părea o posibilă vindecare, în acel moment, a fi puternic pentru a vă putea apăra era important. Dar oare ne folosim agresivitatea sănătoasă, furia normală și de dorit doar ca să ne apărăm? Ar fi bine, totuși mă îndoiesc că mulți dintre noi fac asta.

De cele mai multe ori cei dintre noi care au fost victime devin la rândul lor cei care atacă, sau, rămân slabi și neputincioși să se apere.

Iar când aud că totul în jur e o luptă devin tristă.

Asta și pentru că de cele mai multe ori, acest fapt este o reflecție a ceea ce se întâmplă în interior, ne agresăm, ne pedepsim de parcă am vrea să exterminăm cu totul partea slabă din noi înșine. Am citit o dată un exemplu foarte relevant în literatura de specialitate pe care îl adaptez aici. Era o metaforă despre interiorul nostru, cu diferite părți, unele rănite altele mai sănătoase. Zicea autorul că atunci când o parte din noi a fost rănită de un anumit eveniment sau o atitudine este ca și cum un animal și-a rănit piciorul într-o capcană. Acest animal este nevoit să lase în capcană o parte din picior ca să poată supraviețui, ca să se deplaseze de la acel loc pentru a nu fi prins și omorât. Noi, oamenii, din păcate facem la fel cu unele părți din noi, fiind rănite avem impresia că ne încurcă, ne stopează și încercăm să le lăsăm acolo, adică renunțăm la părți din noi.

Apoi începe lupta cu ”dușmanul” imaginat din interior. Găsim acele părți ”slabe” și le atacăm că poate, poate scăpăm de ele la un moment dat.

Pe termen scurt ”desprinderea” de piciorul rămas în capcană poate fi salvatoare, totuși, avem nevoie să ne oprim atunci când suntem în siguranță și să ne lingem propriile răni, să ne recunoaștem durerea, să fim recunoscători acelei părți pentru că nea salvat ci nu s-o învinuim de traumă.

Din păcate, cei mai mulți dintre noi nu fac asta ci se luptă, pare stupid dar e ca și cum picioarele rămase întregi, în loc să mulțumească faptului că încă pot să meargă, cu toate rănile suferite, încep să se bată cu ”piciorul slab” care a nimerit în capcană.

De prea multe ori am văzut oameni care ar vrea să scape de anumite părți din sine, care par că le-ar fi provocat mult rău. Poate fi vorba despre timiditate, neîncredere, slăbiciune și multe altele, în dependență de caz. Ei se luptă să învingă acea parte, să se învingă pe sine, să se depășească…

Dar cine este învingător dacă se întâmplă ca acest război să se încheie, oare este cineva? Oare partea mai puternică are de câștigat cu adevărat?

Oare părțile aceluiași corp, nu ar trebui să aibă un scop comun și să meargă în aceeași direcție, fără să concureze? Iar dacă unul este rănit, oare forțele rămase, ar trebui să fie preocupate de ”cine e de vină”?

În psihicul nostru la fel sunt părți care prietenesc sau nu, care se înțeleg sau luptă între ele. Care se jignesc de multe ori.

Nu e vorba de schizofrenie, deși poate părea. Doar amintiți-vă de câte ori vă spuneți în minte că sunteți sau ați fost:

- Căscat,

-          Uituc,

-          Slab,

-           Cu voință slabă,

-          Ratat,

-          Prost, 

-          Egoist sau

-          Prea darnic,

Lista poate continua la nesfârșit, fiecare dintre noi are adjective preferate cu care speră să se încurajeze să nu mai nimerească în anumite capcane.

Ce vă propun?

Să vă urmăriți cu atenție dialogul interior atunci când ceva nu merge, când întârziați de exemplu, sau când cineva din familie nu vă satisface anumite nevoi, fie că au fost sau nu comunicate.

Dacă o săptămână ați observa ce vă spuneți în mintea voastră în trafic, atunci când vă treziți dimineață, atunci când sunteți flămând, când rezolvați o situație apărută, după interacțiunea cu persoanele din mediu (diverse persoane), când mergeți la somn și vă gândiți la ziua ce va urma, dimineața, când sunteți obosit, când vreți să cereți ceva (un serviciu, un gest…), ați descoperi multe lupte interne.

Pentru început este îndeajuns să vă observați, este dificil deși nu pare mare lucru. Este dificil să scoatem în conștiință anumite gânduri automate, greu de observat. Încercați totuși, veți reuși doar pe alocuri, apoi, daca veți persevera în acest proces rezultatele nu vor întârzia să apară.

Dacă ați reușit să identificați ce vă spuneți, adresați-vă următoarea întrebare:

-          În această luptă, cine este învingător, dar învins?

Apoi, dacă aveți curaj, următoarea:

-          La ce bun?

Pare un proces simplu, pare că nu are de ce să apară surprize, dar vor apărea, unele dureroase.

Pot să vă relatez una dintre surprizele avute acum un an, descoperită în propria mea minte.

Într-un conflict dintr-o relație pe care o aveam, mă simțeam trădată. Îmi repetam în minte că ”și de data asta m-a dezamăgit, m-a trădat…”. După anumite observații mi-am dat seama că de fapt, EU MĂ TRĂDASEM! Eu m-am părăsit pe mine în cel mai greu moment și eu însămi mă dezamăgisem și renunțasem la mine. Nu era despre ce se întâmplase în relația mea cu ALTCINEVA ci în relația mea cu mine. Aveam tendința să mă ascund și să neg piciorul rănit prins în capcană, spuneam că nu-mi aparține, dacă e atât de slab.

Atunci, au apărut primele idei despre cum să am mai mult grijă de mine, să nu mai lupt și, deși nu pot spune că sunt perfectă acum, am învățat să-mi fiu mult mai mult alături, chiar dacă nu toate merg perfect.

De aceea vreau să împart această experiență cu tine, dragă cititor, sper că vei avea răbdare să observi propriile bătălii și să renunți cu timpul la ele; iar într-o bună zi, lupta să se transforme în înțelegere și grijă acordată fiecărui aspect interior și exterior.

Mulțumesc că ai avut răbdare să citești până la final!

Nu este interzis să comentezi.