Viața e o luptă?

De fiecare dată când aud pe cineva spunând că viața e o luptă mă întristez. Nu pentru că nu are dreptul să creadă în propriul adevăr, nu pentru că lupta ar fi ceva rău în toate cazurile ci din alte motive. Pentru că atunci când există o luptă, oricare ar fi aceasta, există cei care pierd și, pe termen lung, cei care acum sunt ”învingători” pierd și ei. Asta pentru că în orice gen de lupte, fie ele interne, externe, scopul este ca una dintre părți să se dovedească a fi puternică iar cealaltă slabă, cea puternică să fie recunoscută ca fiind corectă iar partea slabă să-și recunoască ”incorectitudinea”. Interesant este că ambele părți se tem de înfrângere, ambele au fost la un moment dat slabe și nu mai vor asta.

Când suntem înfrânți de viață, oare cu cine ne-am luptat?

Când părți separate din noi se bat între ele, cine are de câștigat, dar de pierdut?

Gândul că ne luptăm tot timpul, zicem noi că ne face să ne simțim mai puternici, să fim motivați să continuăm, dar oare este așa?

Amintiți-vă cât de umilit vă simțeați când erați mici și nu puteați riposta la insultele sau jignirile celor mai mari. Atunci răzbunarea vi se părea o posibilă vindecare, în acel moment, a fi puternic pentru a vă putea apăra era important. Dar oare ne folosim agresivitatea sănătoasă, furia normală și de dorit doar ca să ne apărăm? Ar fi bine, totuși mă îndoiesc că mulți dintre noi fac asta.

De cele mai multe ori cei dintre noi care au fost victime devin la rândul lor cei care atacă, sau, rămân slabi și neputincioși să se apere.

Iar când aud că totul în jur e o luptă devin tristă.

Asta și pentru că de cele mai multe ori, acest fapt este o reflecție a ceea ce se întâmplă în interior, ne agresăm, ne pedepsim de parcă am vrea să exterminăm cu totul partea slabă din noi înșine. Am citit o dată un exemplu foarte relevant în literatura de specialitate pe care îl adaptez aici. Era o metaforă despre interiorul nostru, cu diferite părți, unele rănite altele mai sănătoase. Zicea autorul că atunci când o parte din noi a fost rănită de un anumit eveniment sau o atitudine este ca și cum un animal și-a rănit piciorul într-o capcană. Acest animal este nevoit să lase în capcană o parte din picior ca să poată supraviețui, ca să se deplaseze de la acel loc pentru a nu fi prins și omorât. Noi, oamenii, din păcate facem la fel cu unele părți din noi, fiind rănite avem impresia că ne încurcă, ne stopează și încercăm să le lăsăm acolo, adică renunțăm la părți din noi.

Apoi începe lupta cu ”dușmanul” imaginat din interior. Găsim acele părți ”slabe” și le atacăm că poate, poate scăpăm de ele la un moment dat.

Pe termen scurt ”desprinderea” de piciorul rămas în capcană poate fi salvatoare, totuși, avem nevoie să ne oprim atunci când suntem în siguranță și să ne lingem propriile răni, să ne recunoaștem durerea, să fim recunoscători acelei părți pentru că nea salvat ci nu s-o învinuim de traumă.

Din păcate, cei mai mulți dintre noi nu fac asta ci se luptă, pare stupid dar e ca și cum picioarele rămase întregi, în loc să mulțumească faptului că încă pot să meargă, cu toate rănile suferite, încep să se bată cu ”piciorul slab” care a nimerit în capcană.

De prea multe ori am văzut oameni care ar vrea să scape de anumite părți din sine, care par că le-ar fi provocat mult rău. Poate fi vorba despre timiditate, neîncredere, slăbiciune și multe altele, în dependență de caz. Ei se luptă să învingă acea parte, să se învingă pe sine, să se depășească…

Dar cine este învingător dacă se întâmplă ca acest război să se încheie, oare este cineva? Oare partea mai puternică are de câștigat cu adevărat?

Oare părțile aceluiași corp, nu ar trebui să aibă un scop comun și să meargă în aceeași direcție, fără să concureze? Iar dacă unul este rănit, oare forțele rămase, ar trebui să fie preocupate de ”cine e de vină”?

În psihicul nostru la fel sunt părți care prietenesc sau nu, care se înțeleg sau luptă între ele. Care se jignesc de multe ori.

Nu e vorba de schizofrenie, deși poate părea. Doar amintiți-vă de câte ori vă spuneți în minte că sunteți sau ați fost:

- Căscat,

-          Uituc,

-          Slab,

-           Cu voință slabă,

-          Ratat,

-          Prost, 

-          Egoist sau

-          Prea darnic,

Lista poate continua la nesfârșit, fiecare dintre noi are adjective preferate cu care speră să se încurajeze să nu mai nimerească în anumite capcane.

Ce vă propun?

Să vă urmăriți cu atenție dialogul interior atunci când ceva nu merge, când întârziați de exemplu, sau când cineva din familie nu vă satisface anumite nevoi, fie că au fost sau nu comunicate.

Dacă o săptămână ați observa ce vă spuneți în mintea voastră în trafic, atunci când vă treziți dimineață, atunci când sunteți flămând, când rezolvați o situație apărută, după interacțiunea cu persoanele din mediu (diverse persoane), când mergeți la somn și vă gândiți la ziua ce va urma, dimineața, când sunteți obosit, când vreți să cereți ceva (un serviciu, un gest…), ați descoperi multe lupte interne.

Pentru început este îndeajuns să vă observați, este dificil deși nu pare mare lucru. Este dificil să scoatem în conștiință anumite gânduri automate, greu de observat. Încercați totuși, veți reuși doar pe alocuri, apoi, daca veți persevera în acest proces rezultatele nu vor întârzia să apară.

Dacă ați reușit să identificați ce vă spuneți, adresați-vă următoarea întrebare:

-          În această luptă, cine este învingător, dar învins?

Apoi, dacă aveți curaj, următoarea:

-          La ce bun?

Pare un proces simplu, pare că nu are de ce să apară surprize, dar vor apărea, unele dureroase.

Pot să vă relatez una dintre surprizele avute acum un an, descoperită în propria mea minte.

Într-un conflict dintr-o relație pe care o aveam, mă simțeam trădată. Îmi repetam în minte că ”și de data asta m-a dezamăgit, m-a trădat…”. După anumite observații mi-am dat seama că de fapt, EU MĂ TRĂDASEM! Eu m-am părăsit pe mine în cel mai greu moment și eu însămi mă dezamăgisem și renunțasem la mine. Nu era despre ce se întâmplase în relația mea cu ALTCINEVA ci în relația mea cu mine. Aveam tendința să mă ascund și să neg piciorul rănit prins în capcană, spuneam că nu-mi aparține, dacă e atât de slab.

Atunci, au apărut primele idei despre cum să am mai mult grijă de mine, să nu mai lupt și, deși nu pot spune că sunt perfectă acum, am învățat să-mi fiu mult mai mult alături, chiar dacă nu toate merg perfect.

De aceea vreau să împart această experiență cu tine, dragă cititor, sper că vei avea răbdare să observi propriile bătălii și să renunți cu timpul la ele; iar într-o bună zi, lupta să se transforme în înțelegere și grijă acordată fiecărui aspect interior și exterior.

Mulțumesc că ai avut răbdare să citești până la final!

Nu este interzis să comentezi.