Cine e de vină?

Vă invit să atingem iar această temă – cine naiba e de vină?

Am tot dat vina pe părinți, apoi dacă ne gândim bine și ei nu au fost mai fericiți, nu-i așa? Poate părinții lor adică buneii noștri? Nu, ei și mai greu au dus-o (mai ales cei născuți până prin  anii 40, ai mei de ex mult înainte de asta s-au născut). Atunci cu siguranță societatea bolnavă, sau cum ne mai place să spunem noi – SISTEMUL.

Ehhhhhhh! Dar oare cine o fi acest sistem?

Când eram copil, la țară, aveam o vecină bătrână care trăia singură și unica ei grijă era când și cu cât va crește pensia. Avea acea bătrânică o gândire cel puțin foarte… interesantă. Printre multe alte lucruri pe care le percepea ”interesant” era și conceptul de stat. Pentru ea statul era o persoană/un personaj aproape mitică care era dator să-i dea să-i facă sa-i… dreagă. Când întrebam cine-i statul ea mă privea mirată și îmi zicea:

-          Cum cine-i? Eu nu țin minte cum îl cheamă sau cum îi cheamă pe ei toți dar parcă pe ei i-am votat.

Iar când ceream explicații și detalii bătrânica devenea confuză pentru că, cred eu, ceea ce era în mintea ei după cuvântul stat era un fel de balaur cu nu știu câte capete (sigur ale politicienilor pe care nu-și amintea cum îi cheamă și sigur nu arătau foarte clar), cu o putere enormă care era dator cu fericire și multe alte lucruri. Acest ”stat” avea multe funcții și împuterniciri și totuși rămânea crud și rece la cererile rostite doar pentru vecini ale bătrânei.

Cu siguranță statul e de vină, pentru tot și pentru toate. Acum îi spunem ”sistem” dar imaginea din mintea noastră nu s-a schimbat esențial – rămâne neclară, aduce confuzie și frustrare, are multe funcții și e vinovat pentru tot și toate (dacă este să răscolim adânc)…

Dacă avem învățământ care nu corespunde nevoilor e de vină sistemul, dacă avem infractori e de vină sistemul, dacă suntem corupți e de vină sistemul și dacă suntem nefericiți e de vină… ați ghicit – la fel –sistemul!

Dar oare cine e sistemul? Oare de ce acest ”balaur” ne tot face probleme și devine vinovat de tot ce se întâmplă în ”dormitorul” nostru?

Cred eu că vinovăția este un concept cu care ar trebui să facem cunoștință mai îndeaproape, asta pentru că, nu vom putea vindeca dacă nu-i înțelegem mecanismele și nu facem ceva cu fenomenul.

De când eram mici am fost învinovățiți pentru anumite emoții negative ale celor din jur (dacă nu acasă la grădiniță, dacă nu de către părinți de către alte persoane importante pentru noi). Iar dacă nu ni s-a spus direct fraze de genul ”cum ai putut să-ți faci frățiorul să plângă iar”, ni s-a comunicat mai apoi solemn că de dragul nostru cineva s-a jertfit pentru noi. Știu că pentru unii dintre noi rușinea era un sentiment indus mai des pentru a fi controlați, doar că acestea două nu sunt departe una de alta – transmit un mesaj asemănător – ai încălcat ceva și deci cineva suferă din cauza ta (vinovăție) și/sau ceva nu e în regulă cu tine, ești cumva ”stricat” (rușine). Este vorba despre reguli sociale pe care le tot învățăm și dacă ele sunt încălcate, cu sau fără voie, TREBUIE să ne simțim vinovați și sau rușinați. Este un instrument de control la care au apelat buneii noștri și care și pentru noi a devenit, din păcate, unul preferat.

Dar oare ne este încă de un real folos?

Eu zic că nu!

Pentru că îl interiorizăm și ne tot învinovățim toată viața pentru lucruri care chiar nu au fost în controlul nostru sau dacă au fost nu am reușit să le facem mai bine de atât. Pentru că atunci când devine prea greu de suportat vocea internă care ne pedepsește mereu, căutăm ”balauri” în exteriori, fie ei părinții, vecinii de sus, sistemul sau învățătoarea propriilor copii. Aici mă refer la faptul că jocul intern dea vinovatul și acuzatorul se proiectează în afară și îmbrăcăm ba rolul unuia ba al celuilalt. Mai vine neapărat și un salvator sau devenim noi unul dar aceasta este o temă pe care o puteți studia singuri din surse directe (dacă sunteți interesați puteți căuta mai multe date despre triunghiul dramatic). Mă refer și la faptul că nu avem cum să preluăm scenariul în exterior până când nu avem în interior rolurile și ”povestea”.

Ce vă propun?

Să încetăm să mai căutăm vinovatul!

Pentru că, după cum spunea Christophe Andrè în ”Și nu uita să fii fericit” psihologia nu este doar despre a căuta cauzele ci și despre ”bine și, ce-i de făcut?” adică despre a găsi soluții după ce am aflat cine e de vină.

Să ne asumăm responsabilitatea tocmai pentru că suntem destul de maturi (sper eu) pentru a ne deveni și mamă și tată nouă înșine și pentru a ne fi părinți pe cât se poate de buni și de înțelegători (aici fiecare înlocuiește cu adjectivul care i-a lipsit părintelui/sistemului…).

Mulțumesc pentru timpul acordat lecturii!