Lucruri importante la final de an, pentru a începe un altul cu adevărat bun

Care este semnificația sfârșitului de an?

Cred că știi deja foarte multe despre ce tradiții ne sunt specifice în ajun de sărbători, ce ne urăm pentru anul care vine, ce ne dorim nouă, ce scopuri mărețe ne setăm…

Dar oare are sens să așteptăm cu nerăbdare să treacă ultimele zile ale anului ca să înceapă unul nou? Vom avea multe șanse să realizăm scopurile, să creștem, să ne schimbăm radical… dacă nu vedem ce a fost cu anul acesta, care acum este pe final?

Eu zic ca nu.

Dacă nu avem curaj să vedem ce a mers și ce nu a mers, ce am realizat din visele de la începutul lui 2017, unde ne-am blocat, unde am avut nevoie de mai mult calcul, mai multe resurse, curaj, nu avem cum să ajustăm ceea ce ne propunem.

Nu vorbesc aici în a ne limita în vise/scopuri pentru la anul, ci în a fi atenți la lecțiile luate în anii precedenți la acest capitol, ca să avem șanse să facem acțiunile potrivite, nu doar visele destul de motivante.

Vă propun să începem cu recunoștință pentru tot ce a fost, am realizat, am învățat, am trăit ca experiență.

Pentru fiecare sector important din viață, ce evenimente/experiențe/revelații am avut?

La început parcă nu e mare lucru, ne gândim la realizări mărețe și parcă nu au fost, dar când stăm să ne gândim un pic…

Dacă nu vă vine nimic, gândiți-vă la ce ați fi pierdut dacă acest an nu ar fi existat, în general, cu bune și rele, inclusiv greșeli, datorii, dat în bară, despărțiri…

Imaginați-vă pentru o clipă că ați dormit tot anul și v-ați trezit acum, spre final, ați pierdut tot ce a fost acolo.

Cu siguranță sunt multe lucruri pentru care să fim recunoscători, nouă și celor din jur, contextelor potrivite…

Apoi, ce oameni am cunoscut în acest an și s-a meritat?

Care dintre ei ne-au devenit apropiați? Cum am învățat anumite lecții de la unii? Ce am trăit în preajma unora? Cum ne-am descoperit din ce în ce mai mult și mai variat pe noi înșine cu ajutorul lor?

Aici vă invit să fim atenți și la oamenii care parcă au adus doar frustrări, ce putem înțelege acum, când totul deja este în trecut?

Mai este ceva important – cum ne-au schimbat, transformat și crescut toate experiențele prin care am trecut în acest an? Cum suntem datorită succeselor, insucceselor, oamenilor, trăirilor, apropierilor și respingerilor? Ce am dezvoltat? Ce ne-a marcat și ne-a transformat cel mai mult?

În final te invit să facem din acest sfârșit de an o perioadă care este despre analiză, despre concluzii și lecții utile pentru viitor.

Toate astea înainte de a ne avânta în anul care vine cu planuri pentru schimbări radicale.

Ca să nu pățim cum spunea Andy Szekely: ”Nu primești nimic nou până nu folosești ceea ce ai deja.”  

Mulțumesc pentru că ai avut răbdare să citești până la final!

Despre războiul dintre noi

Chiar dacă nu alegem conștient, cu bună știință și după o analiză a posibilităților existente, ne trezim la un moment dat în mijlocul războiului.

 IAR!

Pentru că ne-am obișnuit cu tensiunea din mijlocul lui, pentru că sunt multe lucruri atât de firești și cunoscute acolo, pentru că nu vedem și nu am văzut cu adevărat alte opțiuni, mai bune, mai pașnice rămânem în el.

Avem ceva de câștigat!

Credem că vom putea dovedi că avem dreptate, că vom învinge, sau…

Chiar dacă vom pierde, cu siguranță vom avea un VINOVAT în felul în care EU mă simt!

Și războiul continuă…

Ani…

Vieți...

Totuși dacă am putea să ne oprim și să ne gândim un pic rațional, fără emoțiile puternice care ne împing iar și iar în brațele războiului, ne-am da seama că avem doar de pierdut – energie(enormă), timp, sănătate psihică, și poate cel mai important – RELAȚII, adevărate, autentice, pline de dragoste și compasiune.

Nu neapărat că astfel de relații sunt posibile cu persoana cu care ne războim, nu neapărat e gata pentru a ceda și a lăsa garda jos, totuși cu siguranță ar fi posibil pentru noi, dacă am vedea această opțiune, dacă am risca. Atunci când alegem pacea pentru noi, deși primele reacții pot fi acute și dureroase, încet, încet ne putem croi un drum propriu, iar cei ce vor alege să fie cu noi vor accepta cu bucurie pacea.

Uneori în consiliere aud în spatele a ceea ce spune clientul următorul mesaj:

-  Aleg să mor(pentru că tensiunea permanentă dintre noi mă îmbolnăvește la propriu) decât să cedez, decât partenerul să iasă învingător!

-  Aleg să stau în tensiune și război decât să-l pierd (să pierd ce?)!

-  Aleg să continui la nesfârșit acest scenariu decât să-mi asum responsabilitatea propriei mele vieți!

Nu pare o alegere tot ce am scris mai sus, dar este, deși o alegere nu tocmai sănătoasă, nu tocmai rațională și totuși o alegere. Ne asumăm neasumarea…

Și războiul va continua până va fi prea mult și ne vom îndepărta, ne vom retrage ca să ne luăm aer, ca să ne refacem puterile, doar că asta face parte din scenariu, face parte din război, din strategie, deci asta ajută doar pe moment.

Ar ajuta dacă am conștientiza mai întâi tot ce se întâmplă, am vedea lucrurile din afară, neutru, am pune pe foaie fiecare etapă a scenariului, apoi am alege, conștient să rupem cercul.

Asta ar fi dureros, ar consuma multe resurse, ar extenua, pe moment, dar ar fi mult mai SĂNĂTOS, iar pe termen lung ar fi despre lucruri mult mai importante decât CINE PE CINE.

Îmi dau seama că ne este frică să ieșim din acest joc murdar pe nume război, pentru că ne este frică să nu pierdem relația pe care o avem, pentru că acea relație pare că se menține doar pe baza acestui război. Da – există acest risc, există riscul ca celălalt să nu fie gata sau să nu recunoască anumite lucruri. Totuși aici, în cadrul războiului, oare există o relație? Oare chiar avem ce pierde cu adevărat?

Sau durerea amestecată cu frică de a nu pierde este tot ce avem de aceea ni se pare atât de prețioasă?

Eu nu sugerez să ne despărțim, să plecăm, să renunțăm la relații.

Sugerez doar să ne gândim foarte bine înainte de a păstra războiul între noi.

Dacă ai întrebări, comentarii sau chiar ai dori să începi o consiliere, îmi poți scrie, voi fi deschisă.

Mulțumesc că citești! știu că nu e ușor să admiți anumite lucruri, mă bucur că ai acest curaj!

Despre iluzii și curaj

Despre iluzii și curaj

Mă gândeam să scriu un articol despre curajul de a merge la psiholog/psihoterapeut, dar îmi dau seama că se referă nu doar la această situație, fenomenul pe care  vreau să-l abordez aici.

Despre iluzii:

Din păcate ne este foarte greu să privim adevărul în față, nu pentru a fi cruzi și nemiloși cu noi înșine ci pentru a VEDEA ce se întâmplă de fapt cu viața noastră.

 Avem un venit care nu ne satisface (poate este vorba doar de mine, dacă este așa, mă scuzați!), dar visăm fără a face nimic pentru venitul ”pe care îl merităm”.

Avem multe goluri în sfera abilităților dar nu ni se întinde mâna să căutăm cursuri sau mentori, să cumpărăm o carte în plus, să învățăm la urma urmei gratuit pe cât e posibil ceea ce ne interesează.

Relațiile cu familia (fie ea de origine sau pe care am creat-o noi) lasă și ele de dorit, pentru că nu facem tot ce ține de noi dar nici nu avem prea mult curaj să cerem ceea de ce avem nevoie.

Timpul liber? Există oare un timp liber suficient de plăcut și revigorant încât să ne amintim de el cu drag?

Relațiile cu prietenii? Eu sper că aici stăm mai bine și nu ne limităm la a ne plânge despre domeniile de mai sus când ne vedem cu amicii.

Dar sănătatea? O urăm doar când consumăm lichide care doar despre sănătate nu sunt sau mai facem ceva pe lângă?

Nu, nu încerc să fiu negativistă, din contra, încerc să ies din anumite iluzii.

Ne bălăcim în iluzia că la un moment dat, ca premiu pentru că am suferit prea mult în viață, totul se va schimba de la sine, ca prin minune.

Serios? Adică cei care s-au chinuit îndeajuns vor ajunge în rai, da?

Nu că nu am merita, nu, din contra, tocmai pentru că merităm deja să ne mișcăm o dată fundu din rahatul în care ne bălăcim și să ne construim o realitate acceptabilă, să ne asumăm acea realitate.

Este ca și cum am trăi în rahat dar nu am avea curajul să recunoaștem asta și mai atârnăm niște perdeluțe ca să fie suportabil, ca să ne fie și mai greu să ieșim din el, că deja ne este drag…

Ca să ieșim e nevoie să recunoaștem mai întâi, să ne uităm la viața noastră direct, fără ochelari de orice gen, fără filtre…

Mai apoi să vedem care erau resursele cheltuite pentru ”perdeluțe” ca în final, împinși de disconfort, să ieșim.

Este despre curaj să ne așezăm (singuri sau în terapie), să vedem ce vârstă avem, care au fost visele noastre, care au fost fricile (la fel ale noastre, nu ale părinților/strămoșilor…), care dintre ele au apărut în viața noastră și care nu vor apărea deja niciodată.

Este despre curaj să descoperim că unele drumuri urmate deja departe nu ne duc spre fericire ci din contra.

Este despre curaj să descoperim că nimic din ce facem nu este DESPRE NOI cu adevărat.

Este despre curaj să vedem că relația în care suntem nu este ca a părinților (că așa ne-am propus), dar nici mai bună nu este.

Este despre curaj să conștientizăm ce se întâmplă în mintea noastră și să observăm cum ne creăm în fiecare zi capcane singuri.

Și multe alte descoperiri sunt posibile când avem curaj să privim mai atent, fără baghete magice, la propria viață.

Este ca și cum te-ai reîntoarce la acea răscruce, cu ani și ani în urmă și ar trebui să faci anumite alegeri din nou. Pe de o parte ȘTII deja ce ai trăit și asta nu mai poți schimba, pe de altă parte, fără să te întorci în acest punct, de analiză a propriilor valori vei urma automat calea care este despre bălăceală, știm noi unde…

Dar ca să te întorci acolo, este nevoie de foarte mult curaj – ca să renunți la toată distanța parcursă.

Din acel punct, după ce ai renunțat la valori false, în care ai investit prea scump – viața ta, poți să schimbi cursul, dar nu e ușor deloc.

De aceea mulți oameni mai degrabă își cumpără perdeluțe și poate mai aduc aici, în ceea ce se bălăcesc și câte un buchet de flori, ca să fie rahatul mai frumos…

Felicitări dacă ai avut curaj să citești până la final!

E un început, neplăcut dar bun, de conștientizare.

Cealaltă parte a GÂNDIRII POZITIVE

De ce gândirea pozitivă este o prostie (în forma în care este prezentată de obicei).

În acest articol voi încerca să clarific care sunt limitele gândirii pozitive, cum ne poate dezamăgi dar și care sunt formele de gândire pozitivă care ne pot ajuta.

Ați observat probabil că a fost la un moment dat un val de informație peste tot despre ”gândire pozitivă”, acest val în general a trecut, totuși mai sunt reminiscențe. Eu observ atunci când aprob postările în grupul pe care îl administrez, care sunt tendințele în această privință.

Pe de o parte am avut nevoie în dezvoltarea noastră de această schimbare de la polul negativ mai spre centru și altfel decât dezechilibrând spre pozitiv, mai întâi, nu era posibil. Pe de altă parte, nu a rămas fără urmări.

Ce înseamnă de fapt gândire pozitivă?

Acum una sau două săptămâni am fost întrebată dacă este TOTUL BINE, am răspuns că nu, nu are cum să fie TOTUL bine, unele aspecte oricum nu sunt în regulă, nu încă. La început persoana care mă întrebase a avut tendința să mă contrazică, după câteva secunde însă și-a dat seama că spun asta nu dintr-o disperare sau neliniște, că într-adevăr lucrurile sunt și bune și rele în viața noastră.

Și acum, de ce totuși nu e bine să generalizăm în mintea noastră starea lucrurilor, fie spre negativ, fie spre pozitiv?

• ·      Pentru că negăm cealaltă parte a monedei;
• ·        pentru că vedem lucrurile pe jumătate;

• ·        pentru că evităm o parte importantă a vieții, jumătate din ea de fapt, jumătate din propria noastră viață de fapt…

Și e trist că nu ne acceptăm tristețea, ca și cum ea nu ar fi la fel de bună ca bucuria;

și e trist că refuzăm să fim nefericiți, ca și cum în asta nu ar exista comori;

ca și cum unele lucruri nu sunt destul de bune în viața noastră ca să fie trăite, ca să ne aducă lecțiile necesare, ca să ne învețe despre viață că aceasta este un ÎNTREG…

Era o modă într-o vreme ”să nu cumva să folosim negații…” ca și cum am NEGA însăși faptul că ”NU”, există în limba noastră frumoasă.

Dar acea parte a monedei există, ea este acolo dacă o acceptăm noi sau nu, și e bine așa, e chiar bine cu acel rău pe care îl tot negăm…

Ziceam la începutul articolului că voi scrie despre care forme ale gândirii pozitive ne pot ajuta, voi scrie doar câteva, te invit să te gândești și tu care ar mai putea fi.

· Unul din lucrurile bune învățate de aici este de a accepta mai întâi ceea ce este, ca mai apoi să putem schimba lucrurile;

· Mai apoi, am învățat prin GÂNDIRE POZITIVĂ să găsim și binele din lucruri și din oameni;

· Încă un lucru BUN în acest fenomen a fost că ne-a ajutat să căutăm și să ne concentrăm la ceea ce VREM să se întâmple decât la ce vrem să EVITĂM.

Acum te invit să fii atent următoarea dată când ai anumite întâmplări sau emoții care îți creează disconfort. Să fii atent dacă vrei să negi asta, sărind imediat în ”ce e bun în asta?” sau ești gata să stai un pic și să conștientizezi pur și simplu ce se întâmplă, să observi cât mai amplu detaliile, să vezi și cealaltă parte a monedei…

Îți mulțumesc pentru răbdarea de a citi până la capăt, știu că nu a fost ușor, dar poate nu toate lucrurile trebuie să fie ușoare…

Vreau să greșesc!

Am tot explorat ultimul timp propriile frici, limite, provocări. Poate pentru că am fost nevoită să schimb câte ceva în viața mea, după ce am tot călcat pe aceleași greble, poate pentru că prea demult îmi tot ziceam că voi face anumiți pași.

Nu știu dacă ți s-a întâmplat vreodată să nimerești într-un vârtej de schimbare pentru care, parcă nici nu ai fi crezut că ești pregătit, deși încercai să te pregătești, de ani de zile.

Mie mi se întâmplă. Cică – ai grijă ce-ți dorești…

Câteva zile în urmă, după ce m-am culcat cu gândul la anumite tehnici de autocunoaștere pe care Angela Stafii le explica într-un video, mă trezesc cu câteva conștientizări importante, care erau chiar sub nasul meu…

Nu voi desfășura aici tot ce am descoperit, sunt veverițele mele, nu mă împart chiar așa ușor cu un astfel de conținut. Ce m-a surprins au fost următoarele lucruri:

·                        Mi-e frică foarte mult că nu-mi voi realiza potențialul, poate pentru că am văzut asta de atâtea ori la cei din jur, la cei din familie, poate pentru că am văzut asta inclusiv la mine…

·                        Pe de altă parte, mi-e frică că-mi voi realiza potențialul… pentru că…

·                        Știu (de undeva, cumva, neverificat desigur) că dacă fac tot ce aș putea ca să fiu bine, din toate punctele de vedere, nu aș mai avea dreptul să… greșesc.

Da, da, aici a fost ȘOCUL cel mare când m-am trezit cu aceste descoperiri despre mine –

PERSOANELE CARE AU SUCCES ÎNTR-O FORMĂ SAU ALTA NU AU DREPTUL SĂ GREȘEASCĂ

De aceea ar fi mai bine să nu faci prea multe ca să te împlinești.

Este o convingere, care la un moment dat m-a ajutat să ”stau cuminte”, să mă adaptez, să accept că sunt mică și nu depind multe lucruri de mine.

Dar oare este adevărat?

Țin minte foarte bine că mi-era frică să fiu PRIMA printre colegi, în școală, la fel pentru că acolo sus, nu e voie să greșești, nu ai cum să dai greș dacă ești de nota 10…

Cu cât mai multă lume te cunoaște cu atât mai puțin poți fi firesc, omenesc, imperfect.

Cu cât pretinzi a fi printre primii în domeniul tău, cu atât vei fi luat ”la ochi” pentru a ți se descoperi micile neajunsuri, micile scăpări.

Oare oamenii care au fost cu adevărat importanți (aici nu mă refer la cunoscuți de multă lume, nu doar), au fost perfecți? Sau de fapt și-au acceptat imperfecțiunile, nu le-au mai ascuns și ceilalți au fost nevoiți să se răzgândească în ai critica doar?

Zilele acestea am fost provocată de viață să fac greșeli, să nu fiu sigură, să am îndoieli, să-mi fie frică, foarte frică de anumite păreri, critici…

Dar, din fericire, nu sunt Isus ca să nu am dreptul la greșeală, ca să nu am dreptul să fiu pur și simplu om.

Când descoperi că ți-e frică că nu vei corespunde nu mai știu căror reguli, standarde autoimpuse, amintește-ți: ”Nu ești Isus!” Dacă ești îmi pare rău, nu sunt psihiatru, doar psiholog, dar dacă sincer – sunt pur și simplu om.

Dacă am greșit cumva în acest articol sau în îndrăzneala de a-l scrie, nu e nevoie să mă iertați, voi încerca să-mi asum această responsabilitate.

Tu, unde nu ai dreptul să fii pur și simplu IMPERFECT?

Ce se întâmplă de fapt la ședințele cu psihologul

Atunci când un client vine la psiholog este ca și cum acesta ar aduce cu sine o grămadă de cuburi sau piese de lego. El spune: ”nu-mi place casa mea (realitatea pe care mi-am construit-o și în care trăiesc), este un haos total, vreau altă casă (realitate)!”

De fapt ceea ce se întâmplă în continuare în ședințe este rearanjarea pas cu pas a acelor cuburi, astfel încât clientul să se simtă confortabil cu ele, în ele… Acest proces se face împreună, pas cu pas, cu verificarea reacției interne după fiecare schimbare a pieselor. Este necesară privirea psihologului dar și multă încredere din partea clientului, este necesară implicarea fiecăruia.

Mai întâi se aranjează o cameră, în care clientul se simte în siguranță și destul de puternic, aici acesta este liniștit, împăcat. După ceva timp apar și altele, una câte una. Cuburile par acum mai puțin amenințătoare, ca simple cuburi. Clientul învață să aleagă când vrea să se refugieze în camera sigură și când are curaj să le exploreze pe cele încă aflate în haos. Învață să construiască singur, vine doar după confirmări că o face bine.

Cu timpul (și munca) grămada de cuburi devine din ce în ce mai asemănătoare cu o casă, poate nu neapărat finisată, dar în care este clar unde și ce este, în care clientul se simte LA EL ACASĂ.

Sunt interesante aici 2 lucruri, care poate nu sunt conștientizate la început:

1.                Cuburile sunt ale clientului! Chiar dacă asta e greu de crezut, uneori greu de acceptat, dar resursele sunt și au fost întotdeauna în interior.

2.                Reconstruirea o face doar clientul, psihologul nici măcar nu atinge cuburile ci ajută prin întrebări și uneori prezentarea viziunii proprii asupra acestor cuburi, prin tehnici care doar înlesnesc  conștientizarea a ceea ce este și a ceea ce se dorește.

Uneori lucrurile par atât de simple încât clientul poate să se certe pe sine că nu și-a dat seama, dar e firesc să avem nevoie de o privire proaspătă și antrenată din exterior. Uneori cuburile sunt prea aproape de ochii proprii ca să ne dăm seama la ce perete s-ar potrivi.

Îmi place enorm de mult să descopăr fiecare ”casă” să văd cum devine din ce în ce mai confortabilă pentru proprietar, este un cadou neprețuit pentru munca depusă.

Cine e de vină?

Vă invit să atingem iar această temă – cine naiba e de vină?

Am tot dat vina pe părinți, apoi dacă ne gândim bine și ei nu au fost mai fericiți, nu-i așa? Poate părinții lor adică buneii noștri? Nu, ei și mai greu au dus-o (mai ales cei născuți până prin  anii 40, ai mei de ex mult înainte de asta s-au născut). Atunci cu siguranță societatea bolnavă, sau cum ne mai place să spunem noi – SISTEMUL.

Ehhhhhhh! Dar oare cine o fi acest sistem?

Când eram copil, la țară, aveam o vecină bătrână care trăia singură și unica ei grijă era când și cu cât va crește pensia. Avea acea bătrânică o gândire cel puțin foarte… interesantă. Printre multe alte lucruri pe care le percepea ”interesant” era și conceptul de stat. Pentru ea statul era o persoană/un personaj aproape mitică care era dator să-i dea să-i facă sa-i… dreagă. Când întrebam cine-i statul ea mă privea mirată și îmi zicea:

-          Cum cine-i? Eu nu țin minte cum îl cheamă sau cum îi cheamă pe ei toți dar parcă pe ei i-am votat.

Iar când ceream explicații și detalii bătrânica devenea confuză pentru că, cred eu, ceea ce era în mintea ei după cuvântul stat era un fel de balaur cu nu știu câte capete (sigur ale politicienilor pe care nu-și amintea cum îi cheamă și sigur nu arătau foarte clar), cu o putere enormă care era dator cu fericire și multe alte lucruri. Acest ”stat” avea multe funcții și împuterniciri și totuși rămânea crud și rece la cererile rostite doar pentru vecini ale bătrânei.

Cu siguranță statul e de vină, pentru tot și pentru toate. Acum îi spunem ”sistem” dar imaginea din mintea noastră nu s-a schimbat esențial – rămâne neclară, aduce confuzie și frustrare, are multe funcții și e vinovat pentru tot și toate (dacă este să răscolim adânc)…

Dacă avem învățământ care nu corespunde nevoilor e de vină sistemul, dacă avem infractori e de vină sistemul, dacă suntem corupți e de vină sistemul și dacă suntem nefericiți e de vină… ați ghicit – la fel –sistemul!

Dar oare cine e sistemul? Oare de ce acest ”balaur” ne tot face probleme și devine vinovat de tot ce se întâmplă în ”dormitorul” nostru?

Cred eu că vinovăția este un concept cu care ar trebui să facem cunoștință mai îndeaproape, asta pentru că, nu vom putea vindeca dacă nu-i înțelegem mecanismele și nu facem ceva cu fenomenul.

De când eram mici am fost învinovățiți pentru anumite emoții negative ale celor din jur (dacă nu acasă la grădiniță, dacă nu de către părinți de către alte persoane importante pentru noi). Iar dacă nu ni s-a spus direct fraze de genul ”cum ai putut să-ți faci frățiorul să plângă iar”, ni s-a comunicat mai apoi solemn că de dragul nostru cineva s-a jertfit pentru noi. Știu că pentru unii dintre noi rușinea era un sentiment indus mai des pentru a fi controlați, doar că acestea două nu sunt departe una de alta – transmit un mesaj asemănător – ai încălcat ceva și deci cineva suferă din cauza ta (vinovăție) și/sau ceva nu e în regulă cu tine, ești cumva ”stricat” (rușine). Este vorba despre reguli sociale pe care le tot învățăm și dacă ele sunt încălcate, cu sau fără voie, TREBUIE să ne simțim vinovați și sau rușinați. Este un instrument de control la care au apelat buneii noștri și care și pentru noi a devenit, din păcate, unul preferat.

Dar oare ne este încă de un real folos?

Eu zic că nu!

Pentru că îl interiorizăm și ne tot învinovățim toată viața pentru lucruri care chiar nu au fost în controlul nostru sau dacă au fost nu am reușit să le facem mai bine de atât. Pentru că atunci când devine prea greu de suportat vocea internă care ne pedepsește mereu, căutăm ”balauri” în exteriori, fie ei părinții, vecinii de sus, sistemul sau învățătoarea propriilor copii. Aici mă refer la faptul că jocul intern dea vinovatul și acuzatorul se proiectează în afară și îmbrăcăm ba rolul unuia ba al celuilalt. Mai vine neapărat și un salvator sau devenim noi unul dar aceasta este o temă pe care o puteți studia singuri din surse directe (dacă sunteți interesați puteți căuta mai multe date despre triunghiul dramatic). Mă refer și la faptul că nu avem cum să preluăm scenariul în exterior până când nu avem în interior rolurile și ”povestea”.

Ce vă propun?

Să încetăm să mai căutăm vinovatul!

Pentru că, după cum spunea Christophe Andrè în ”Și nu uita să fii fericit” psihologia nu este doar despre a căuta cauzele ci și despre ”bine și, ce-i de făcut?” adică despre a găsi soluții după ce am aflat cine e de vină.

Să ne asumăm responsabilitatea tocmai pentru că suntem destul de maturi (sper eu) pentru a ne deveni și mamă și tată nouă înșine și pentru a ne fi părinți pe cât se poate de buni și de înțelegători (aici fiecare înlocuiește cu adjectivul care i-a lipsit părintelui/sistemului…).

Mulțumesc pentru timpul acordat lecturii!

Viața e o luptă?

De fiecare dată când aud pe cineva spunând că viața e o luptă mă întristez. Nu pentru că nu are dreptul să creadă în propriul adevăr, nu pentru că lupta ar fi ceva rău în toate cazurile ci din alte motive. Pentru că atunci când există o luptă, oricare ar fi aceasta, există cei care pierd și, pe termen lung, cei care acum sunt ”învingători” pierd și ei. Asta pentru că în orice gen de lupte, fie ele interne, externe, scopul este ca una dintre părți să se dovedească a fi puternică iar cealaltă slabă, cea puternică să fie recunoscută ca fiind corectă iar partea slabă să-și recunoască ”incorectitudinea”. Interesant este că ambele părți se tem de înfrângere, ambele au fost la un moment dat slabe și nu mai vor asta.

Când suntem înfrânți de viață, oare cu cine ne-am luptat?

Când părți separate din noi se bat între ele, cine are de câștigat, dar de pierdut?

Gândul că ne luptăm tot timpul, zicem noi că ne face să ne simțim mai puternici, să fim motivați să continuăm, dar oare este așa?

Amintiți-vă cât de umilit vă simțeați când erați mici și nu puteați riposta la insultele sau jignirile celor mai mari. Atunci răzbunarea vi se părea o posibilă vindecare, în acel moment, a fi puternic pentru a vă putea apăra era important. Dar oare ne folosim agresivitatea sănătoasă, furia normală și de dorit doar ca să ne apărăm? Ar fi bine, totuși mă îndoiesc că mulți dintre noi fac asta.

De cele mai multe ori cei dintre noi care au fost victime devin la rândul lor cei care atacă, sau, rămân slabi și neputincioși să se apere.

Iar când aud că totul în jur e o luptă devin tristă.

Asta și pentru că de cele mai multe ori, acest fapt este o reflecție a ceea ce se întâmplă în interior, ne agresăm, ne pedepsim de parcă am vrea să exterminăm cu totul partea slabă din noi înșine. Am citit o dată un exemplu foarte relevant în literatura de specialitate pe care îl adaptez aici. Era o metaforă despre interiorul nostru, cu diferite părți, unele rănite altele mai sănătoase. Zicea autorul că atunci când o parte din noi a fost rănită de un anumit eveniment sau o atitudine este ca și cum un animal și-a rănit piciorul într-o capcană. Acest animal este nevoit să lase în capcană o parte din picior ca să poată supraviețui, ca să se deplaseze de la acel loc pentru a nu fi prins și omorât. Noi, oamenii, din păcate facem la fel cu unele părți din noi, fiind rănite avem impresia că ne încurcă, ne stopează și încercăm să le lăsăm acolo, adică renunțăm la părți din noi.

Apoi începe lupta cu ”dușmanul” imaginat din interior. Găsim acele părți ”slabe” și le atacăm că poate, poate scăpăm de ele la un moment dat.

Pe termen scurt ”desprinderea” de piciorul rămas în capcană poate fi salvatoare, totuși, avem nevoie să ne oprim atunci când suntem în siguranță și să ne lingem propriile răni, să ne recunoaștem durerea, să fim recunoscători acelei părți pentru că nea salvat ci nu s-o învinuim de traumă.

Din păcate, cei mai mulți dintre noi nu fac asta ci se luptă, pare stupid dar e ca și cum picioarele rămase întregi, în loc să mulțumească faptului că încă pot să meargă, cu toate rănile suferite, încep să se bată cu ”piciorul slab” care a nimerit în capcană.

De prea multe ori am văzut oameni care ar vrea să scape de anumite părți din sine, care par că le-ar fi provocat mult rău. Poate fi vorba despre timiditate, neîncredere, slăbiciune și multe altele, în dependență de caz. Ei se luptă să învingă acea parte, să se învingă pe sine, să se depășească…

Dar cine este învingător dacă se întâmplă ca acest război să se încheie, oare este cineva? Oare partea mai puternică are de câștigat cu adevărat?

Oare părțile aceluiași corp, nu ar trebui să aibă un scop comun și să meargă în aceeași direcție, fără să concureze? Iar dacă unul este rănit, oare forțele rămase, ar trebui să fie preocupate de ”cine e de vină”?

În psihicul nostru la fel sunt părți care prietenesc sau nu, care se înțeleg sau luptă între ele. Care se jignesc de multe ori.

Nu e vorba de schizofrenie, deși poate părea. Doar amintiți-vă de câte ori vă spuneți în minte că sunteți sau ați fost:

- Căscat,

-          Uituc,

-          Slab,

-           Cu voință slabă,

-          Ratat,

-          Prost, 

-          Egoist sau

-          Prea darnic,

Lista poate continua la nesfârșit, fiecare dintre noi are adjective preferate cu care speră să se încurajeze să nu mai nimerească în anumite capcane.

Ce vă propun?

Să vă urmăriți cu atenție dialogul interior atunci când ceva nu merge, când întârziați de exemplu, sau când cineva din familie nu vă satisface anumite nevoi, fie că au fost sau nu comunicate.

Dacă o săptămână ați observa ce vă spuneți în mintea voastră în trafic, atunci când vă treziți dimineață, atunci când sunteți flămând, când rezolvați o situație apărută, după interacțiunea cu persoanele din mediu (diverse persoane), când mergeți la somn și vă gândiți la ziua ce va urma, dimineața, când sunteți obosit, când vreți să cereți ceva (un serviciu, un gest…), ați descoperi multe lupte interne.

Pentru început este îndeajuns să vă observați, este dificil deși nu pare mare lucru. Este dificil să scoatem în conștiință anumite gânduri automate, greu de observat. Încercați totuși, veți reuși doar pe alocuri, apoi, daca veți persevera în acest proces rezultatele nu vor întârzia să apară.

Dacă ați reușit să identificați ce vă spuneți, adresați-vă următoarea întrebare:

-          În această luptă, cine este învingător, dar învins?

Apoi, dacă aveți curaj, următoarea:

-          La ce bun?

Pare un proces simplu, pare că nu are de ce să apară surprize, dar vor apărea, unele dureroase.

Pot să vă relatez una dintre surprizele avute acum un an, descoperită în propria mea minte.

Într-un conflict dintr-o relație pe care o aveam, mă simțeam trădată. Îmi repetam în minte că ”și de data asta m-a dezamăgit, m-a trădat…”. După anumite observații mi-am dat seama că de fapt, EU MĂ TRĂDASEM! Eu m-am părăsit pe mine în cel mai greu moment și eu însămi mă dezamăgisem și renunțasem la mine. Nu era despre ce se întâmplase în relația mea cu ALTCINEVA ci în relația mea cu mine. Aveam tendința să mă ascund și să neg piciorul rănit prins în capcană, spuneam că nu-mi aparține, dacă e atât de slab.

Atunci, au apărut primele idei despre cum să am mai mult grijă de mine, să nu mai lupt și, deși nu pot spune că sunt perfectă acum, am învățat să-mi fiu mult mai mult alături, chiar dacă nu toate merg perfect.

De aceea vreau să împart această experiență cu tine, dragă cititor, sper că vei avea răbdare să observi propriile bătălii și să renunți cu timpul la ele; iar într-o bună zi, lupta să se transforme în înțelegere și grijă acordată fiecărui aspect interior și exterior.

Mulțumesc că ai avut răbdare să citești până la final!

Nu este interzis să comentezi. 

Sensul vieții

De multe ori aud la cei din jur sau văd pe rețelele de socializare oameni care afirmă că - copiii ar fi sensul vieții. Nu că nu ar fi adevărat, eu chiar cred că pentru unii oameni acesta este un adevăr și, pentru unii nu este o problemă.

Totuși acest lucru devine la un moment dat o problemă, explic imediat la ce mă refer.

Mă voi referi în special la femei dar cu siguranță există și bărbați care cad uneori în această capcană – lipsa unui sens și căutarea disperată de a acoperi acest gol creat în interior.

Naștem copii ca să dăm un sens vieții noastre.

Știu că voi fi criticată și nu voi fi înțeleasă de toți, totuși voi îndrăzni să afirm asta: ”naștem copii pentru noi, nu pentru ei”. Nu vorbesc de toți copiii de pe această lume, nu vorbesc de toți maturii care am fost cândva născuți mici de mamele noastre și totuși este vorba despre mulți.

Sunt două fenomene, care cel puțin la prima vedere par diferite, ce duc la această tendință:

1.     Pentru că nu am fost iubiți cu adevărat, îndeajuns și necondiționat de propria mamă/propriul tată, căutăm toată viața această dragoste și, la un moment dat ne dăm seama, conștient sau adesea inconștient că această dragoste ne-o poate oferi doar propriul copil. Am văzut chiar de mai multe ori un fel de ”citat” pentru femei, pe rețele care spunea astfel: ”Vrei să ai dragostea veșnică a unui bărbat – va trebui să-l naști” (tradus din rusă). Este mare tentația să aduci un omuleț care te va accepta oricum ai fi, nu te va părăsi (pentru că depinde de tine), pentru care, orice s-ar întâmpla vei rămâne unica. Pentru unii bărbați este la fel de valabil, atunci când au fost respinși de unul sau ambii părinți să caute alinare în proprii copii. Avem senzația că vrem să-i dăm ceea ce nu am primit noi acestui copil (ceea ce simbolic semnifică dragoste) când de fapt dorim să ne oferim nouă această șansă, pentru că nu vom înceta să căutăm ceea ce nu am primit la un moment important din viața proprie.

2.     Pentru că am vrea să facem ceva ca să fim importanți în această lume, să lăsăm ceva, o urmă, să dăm acestei vieți o semnificație, un sens (aceasta a doua nevoie poate fi născută din prima pentru că percepem cumva că doar fiind cu adevărat buni și importanți vom merita dragoste). Noi toți evităm să credem că la un moment dat nu vom mai fi pe acest pământ și am vrea să lăsăm măcar o amprentă că am existat, ca să ne percepem veșnici. Când după ceva timp de existență ne dăm seama că sunt mici șanse ca să fim memorați măcar și după o sută de ani încercăm să lăsăm măcar un copil, care la rândul lui va lăsa în această lume cel puțin unul. De aceea este atât de important ca acest copil să fie ”bun”, orice ar însemna acest lucru pentru fiecare familie. Astfel avem senzația că vrem bine copilului, acceptând doar binele acceptat social.

Știu că e foarte greu să acceptăm acest fapt, totuși de multe ori am vrea ca acel ceva foarte important pe care nu l-am reușit noi să-l facă sau să devină propriul nostru copil. Aici uităm despre ce are nevoie de fapt el.

După cum spuneam mai sus, nu este cazul tuturor copiilor, totuși, mai ales acum (sau poate acum am ajuns eu conștientă de asta…), când avem atâtea și atâtea metode de a crește copii ”geniali” și atât de mult se investește în ”dezvoltarea multilaterală” a copiilor asta mă sperie.

Da, copiii sunt capabili și foarte receptivi acum, ar fi păcat să nu le oferim posibilități, când acestea există mai mult ca oricând, totuși poate ne întrebăm o dată în plus: ”Pentru ce am EU nevoie ca EL să fie într-un fel sau altul?”

Dacă tot am pus accent pe probleme, ce am putea face?

În primul rând să conștientizăm anumite lucruri, chiar dacă ele par că ne fac pentru moment mai puțin valoroși, doar conștientizând putem începe să schimbăm ceva.

Să credem că suntem destul de buni și avem valoare nu doar dacă facem ceva.

Să credem că merităm dragoste pur și simplu, pentru că existăm, nu pentru succesele grandioase pe care am putea să le obținem.

Să ne oferim dragoste necondiționată noi înșine, fără a căuta în afară părintele bun și iubitor pe care niciodată nu l-am avut în realitate.

Să ne adresăm cât mai des întrebarea –”pentru ce?” atunci când vrem ceva să facem, obținem, asta ne va ajuta să conștientizăm adevăratele nevoi și să încercăm să le satisfacem sănătos.

Aștept comentarii, chiar critici la ce ai citit mai sus, mă voi bucura să te fi atins, chiar dacă un pic mai dureros. Sper ca toate căutările să ne miște măcar cu un pas spre noi înșine.

Mulțumesc pentru răbdarea de a citi până la final!

Nimeni nu ne datorează nimic

Nimeni, nici măcar cei mai apropiați oameni din viața noastră nu ne sunt datori cu nimic de fapt, când vom înțelege acest lucru vom face un mare pas înainte, un mare pas în a ne asuma responsabilitatea asupra propriei vieți, asupra ceea ce ”ni se întâmplă”.

Partenerii noștri nu sunt obligați să ne iubească, ei singuri aleg, hotărăsc, fac anumite eforturi pentru a menține dragostea pe care ne-o poartă sau, nu o fac. Atunci când noi avem așteptarea ca ei din anumit simț al datoriei ne vor rămâne loiali și vor continua să ne iubească și încercăm să le arătăm asta îi atragem într-o capcană, care numai despre dragoste nu e.

Este vorba despre CONTROL

De când eram mici am fost învățați să ”luptăm” pentru anumite semnale de dragoste și atenție, doar așa am putut supraviețui, unii dintre noi, în condiții aș spune eu – extreme. Chiar dacă acum, la maturitate unii dintre noi încearcă să scape de anumite complexe, frici, dependențe care par absurde și care aduc doar prejudicii, la un moment dat, a fi complexat, fricos, a arăta dependența față de unul sau ambii părinți era unica modalitate de a supraviețui.

Am preluat modele care, deși par slabe la prima vedere (de ex. tendința de a ne victimiza) ne ajutau să controlăm situația, subconștient desigur, pentru a supraviețui.

Iar mai târziu, vom fi îndatorați față de părintele care s-a jertfit pentru noi, față de care desigur ne simțim vinovați (că nu l-am salvat, că nu l-am iubit îndeajuns, că ne-am născut – dacă nu eram noi, copilul/copiii, poate că părintele avea să divorțeze…). Nu simțim dragoste, nu pentru că nu ar fi normal și firesc să fie, ci pentru că aceasta este ascunsă undeva sub foarte multe emoții negative amestecate și foarte încâlcite. De fapt ca să nu doară nu mai simțim nimic și apare ea – SFÂNTA DATORIE, de aceea a fost o perioadă foarte la modă să ne împotrivim cuvântului TREBUIE, era un început de trezire din această transă socială.

A fi dator, sau a simți că o anumită persoană ne este datoare înseamnă a ne lega prin unicul lucru care ni se permite la moment – vinovăția (la nivel de instituții mai largi decât familia, dar uneori și în familie se mai adaugă și frica, acestea devin un amestec care încătușează de-a binelea).

Când mă simt dator mamei sau tatei sau copilului oricât aș face nu este îndeajuns ca să mă elibereze de datorie și devin din ce în ce mai vinovat. La toate aceste lucruri se mai adaugă și mesaje directe sau indirecte ca să nu cumva să scap din cătușe (”am făcut atâtea pentru tine, cum îndrăznești să-mi faci asta!”, ”eu îți doresc doar fericirea, de aceea am lucrat atât de mult toată viața plus am răbdat și nu am divorțat”, sau pur și simplu ca să ne simțim datori cu atenție persoana se îmbolnăvește în lipsa ei).

La rândul nostru preluăm multe din aceste metode de control pentru a arăta cât de mult vrem și avem nevoie de atenție și afecțiune (măcar așa o putem primi, măcar în această formă, pretinzând că anumite persoane ne-ar datora ceva). Iar povestea se repetă, fără a avea un final fericit ca poveștile obișnuite.

Legăturile care se formează pe această cale sunt de foarte proastă calitate, interacțiunile sunt pline de resentimente și ne scurg de energie. Fiind crescuți într-un mediu care a fost mai mult sau mai puțin expus legilor DATORIEI formăm relații care sunt construite în mare parte la fel (chiar dacă evităm să repetăm greșelile părinților). Fără să vrem și să avem intenții negative, iubind copiii mai mult forțat (oferindu-le mai mult și de fapt altceva decât au nevoie cu adevărat) pentru a le arăta că suntem părinți buni (măcar acum putem fi buni în ceva, când avem proprii copii), transmitem mai departe propria noastră traumă.

Ce-i de făcut?

Nu este un răspuns foarte simplu, pentru că datele problemei sunt de generații, dar nici fără speranțe nu este.

Mai întâi ar fi bine să CONȘTIENTIZĂM că nimeni nu ne este dator cu nimic, nu e atât de simplu cum pare, dar e posibil. Acest lucru se poate începe cu momentele în care ne prindem la ideea că suntem supărați (începem cu supărările mici și recente) pe cineva. Orice ar fi făcut acea persoană să ne adresăm întrebările:

1.                   Ce m-am așteptat să facă/ cum mă așteptam să se comporte?

2.                   Ce anume nu a făcut după părerea mea (căror standarde proprii nu a corespuns)?

3.                   Ce nevoie de a mea nu a satisfăcut?

4.                   Chiar era de datoria lui să o facă?

5.                   Cum mă aștept eu ca el să se schimbe ca răspuns a supărării mele?

Nu vă grăbiți să răspundeți, fiți atent/ă la ce simțiți în corp și ce gânduri vă vin după fiecare întrebare.  Care întâmpină cea mai mare împotrivire interioară?

Din aceste întrebări va fi mult mai clar care sunt nevoile pentru care încercați din răsputeri să controlați persoana, dacă ați găsit careva din acele nevoi, adresați-vă următoarele întrebări:

1.                    Această persoană este unica în această lume care ar putea să vă ajute la satisfacerea acelei nevoi?

2.                    Este gata/capabil/are dorința să o facă?

3.                    Care mai sunt modalitățile prin care pot să ”cer” anumite lucruri în afară de a plasa capcana vinovăției între noi?

4.                    Cum pot reacționa diferit atunci când nu primesc un răspuns pozitiv?

După o perioadă de conștientizare a anumitor mecanisme ne este mai ușor și o facem mai repede, chiar automat la o etapă de dezvoltare. Ne dăm seama când și cum ne sunt impuse anumite „Datorii” și putem să ne scuturăm de ele. Începem să ne permitem să simțim diverse lucruri, nu doar pozitive și înțelegem că e mai distructiv să ne ascundem în reguli sociale care ne obligă decât să facem alegeri conștiente, deși negative la prima vedere (aici mă refer că putem rări vizitele la o persoană care încearcă să ne facă să ne simțim prost, la a ne permite să simțim furie, la a spune stop unor lucruri pe care le permiteam mai demult).

Este doar un început, totuși dacă sunteți gata să începeți de aici măcar, cu siguranță următorii pași se vor arăta. Drumul spre libertate merită riscul, iar dragostea nu are cum să apără în condițiile de colivie.

Te invit să comentezi pentru a exprima dacă ești sau nu de acord cu cele scrise și pentru a împărtăși cu noi dacă ai avut anumite conștientizări.

Mulțumesc pentru răbdarea de a citi până la final!